Cine ştie câte ceva despre
Finteuşu Mare ştie şi că este dintotdeauna sat românesc. Ce monument de trăire
înseamnă asta e imposibil să ne imaginăm acum – câtă statornicie, câtă răbdare,
încumetare, stăruinţă, cât sacrificiu s-au consumat, câtă primejdie s-a
înfruntat cu mirabilă vrednicie ca legătura dintre strămoşi şi urmaşi să nu se
desfacă şi celor de mâine, cu toată sărăcia din colibă, să le rămână un loc sub
soare şi un nume. Sigur că satul e românesc
pentru că locuitorii lui sunt români şi vorbesc limba română. Însă pentru
menţinerea identităţii şi a limbii (de fapt, nu se poate una fără alta) într-un
ţinut înjugat atâta amar de vreme la un regat sau la un imperiu – după mersul
politicii – care nu ar fi avut drept asupra lui, dar l-au stăpânit prin
vicleşug, abuziv şi opresiv, e nevoie de întreţinerea parei conştiinţei de neam. Şi, în această
vatră românească – Finteuşu Mare –, fiecare generaţie, fiecare familie, fiecare
ins a pus cel puţin câte o surcea, încât românitatea a fost pregnantă şi activă
în toată durata existenţei acestor oameni aici, chiar dacă a fost nevoie şi
le-a fost în fire să se situeze mai mult în defensivă.
O asemenea prezenţă
într-o conjunctură cardinală şi prezenţă promptă alături de semeni ajunşi la
mâna unei justiţii injuste au avut finteuşenii în timpul procesului
memorandiştilor, când au trimis, probabil prin telegraf, o scrisoare de
solidarizare cu fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania imediat
după începerea procesului lor[1].
Textul – datat pe stil nou: 10 mai 1894 şi publicat trei zile mai târziu (duminică,
13 mai) la Sibiu, în „Tribuna”[2],
an. 11, nr. 89, p. 354 – este concis, dar comunică tot ce trebuie şi neechivoc:
La Lupta în care aţi întrat rugăm pe Dumnezeul dreptăţii
să vă dee tărie sufletească, curagiu întru toate, consimţind cu d-voastră vă
dorim să eşim învingători!
Întreg poporul român din Finteuşul-mare
Impresionant. Voi aţi intrat în luptă, pentru voi ne rugăm, vă împărtăşim credinţa şi dorinţa şi vă dorim (vouă) să ieşim
(voi, cu noi, cu tot) învingători. În numai câteva cuvinte, sunt pronunţate
răspicat asentimentul şi adeziunea, ştiinţa că acesta este adevărul, unitatea
de credinţă, de voinţă, de preocupări, angajarea în temerara întreprindere a
actului memorandist, susţinerea emoţională a celor care sunt cu un pas mai în
faţă. De altfel, în finalul „procesului”, dr. Ioan Raţiu va spune acelaşi
lucru: „Ca persoane particulare, nu avem ce căuta înaintea acestei curţi cu
juraţi, fiindcă noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român [...]”.
Gestul finteuşenilor indică şi
acum, după mai mult de un secol şi peste secole, de-acum încolo, faptul că ei erau la curent cu evenimentele şi luau
atitudine faţă de ele. Presa românească ajungea în satul lor prin abonamentele
puţinilor intelectuali locali, iar ei se îngrijeau ca satul să fie informat
despre ce se întâmplă; ştirile erau dezbătute în comunitate, oamenii aveau o
poziţie faţă de ele şi nu dădeau înapoi de la a şi-o afirma deschis,
expunându-se cu bună ştiinţă la riscuri enorme (o arestare – care îi păştea – nu-i
doar o sechestrare a celui în cauză: în urma ei, rămâne multă îngrijorare
acasă, rămâne povară, sunt copii rămaşi fără tată, soţii ori bătrâni fără
ajutor, sunt lacrimi, mestecat amar şi un stigmat de purtat – nu printre
consăteni, ci în faţa celor străini de acest neam), fiindcă nu se putea ca,
deşi la mulţi kilometri distanţă, ei să nu se constituie în aproapele reprezentanţilor lor, pe-un
gând cu acelaşi Ioan Raţiu care tot atunci avea să declare fără înconjur:
„Nevinovaţi suntem, dar dumneavoastră stăpâni sunteţi pe individualitatea
noastră fizică, nu însă şi pe conştiinţa noastră, care în această cauză este
conştiinţa naţională a poporului român”.
Totul e prins foarte clar în
această scrisoare: ortodoxia nativă şi indestructibilă a finteuşenilor,
trăsăturile lor morale, disponibilitatea sufletească şi felul „nepractic” de a
gândi.
Nu se mai poate şti acum a
cui va fi fost iniţiativa compunerii scrisorii. Dar dacă ideea ar fi putut veni
de la oricare sătean, poate neumblat pe la şcoală, redactarea şi scrierea
efectivă nu puteau aparţine decât preotului sau învăţătorului.
Din păcate, despre preoţii
Finteuşului nu am găsit decât informaţii sumare. Cert este că preotul din 1894
a fost din familia Dragoş – pr. Ştefan Dragoş, în acea perioadă –, familie care,
începând cu anul 1871, a dat preoţi care au păstorit satul timp de 110 ani, veghind
şi la viaţa laică a comunităţii şi punându-se în primejdia evenimentelor pentru
apărarea demnităţii româneşti şi pentru favorizarea, pe cât se putea atunci, a
împlinirii voii românilor – ceea ce ne face să credem că preotul n-a stat
deoparte nici când s-a scris textul în susţinerea semnatarilor Memorandului.
Dar autorul putea fi la fel
de bine tânărul, atunci, Gavril Bogdan care tocmai obţinuse în acel an, prin
concurs, postul de învăţător în satul lui natal. El s-a născut în Finteuşu Mare
la 4 august 1871 şi este primul învăţător calificat din istoria acestui sat. A
urmat cursurile preparandiale din Sibiu, pe care le-a absolvit în 1893. A fost
unul din primii doi astrişti din localitate, a fost director al şcolii, a fost
unul din cei trei întemeietori ai nemaipomenitului cor al satului, a lăsat în
manuscris o istorie a învăţământului de aici etc., etc., de aceea nu-l vedem
nici pe el străin de ideea de a se trimite scrisoarea sau neimplicat în elaborarea
ei, mai ales că studiase la Sibiu, unde apărea „Tribuna” şi e foarte posibil să
fi avut legături cu redacţia sau pur şi simplu să fi rămas cititor fidel al acestei
publicaţii.
Să fi fost părintele Ştefan Dragoş,
să fi fost învăţătorul Gavril Bogdan cel care a purtat peniţa pe hârtie sau a
conceput mesajul, ori vor fi alcătuit împreună textul – este puţin important să
aflăm. Esenţial e că întreg poporul român
din Finteuşu Mare a fost de acord şi şi-a asumat răspunderea şi riscul, punând
mai presus de securitatea individuală trimiterea unui semn cald de solidaritate
şi de împreunăsimţire (consimţind –
zice-n telegramă) cu cei aflaţi în prima linie a bătăliei pentru viitorul
Neamului Românesc şi a unui semn, pe cât de ideal şi el, pe atât de real, al
mobilizării personale şi obşteşti în această luptă dreaptă. Cine ştie câte
asemenea gesturi nemaiţinute minte (ca fiind fapte considerate în firea
lucrurilor, nu extraordinare) şi nici în documente n-au fost consemnate, ori documentele
s-au pierdut vor fi fost în lungul timpului. Însă, cu siguranţă, ele se găsesc
scrise în arhivele şi ideale, şi obiective, şi absolute ale lui Dumnezeu.
Angela
Monica Jucan
[1] Procesul a început
la 7 mai 1894 n. (stil vechi: 25 aprilie) şi a durat până în 25 mai (13 mai v.).
[2] „Tribuna” din Sibiu a
avut trimis special la Cluj în zilele procesului (ca şi „Gazeta Transilvaniei”
din Braşov, „Dreptatea” din Timişoara, principalele periodice din Bucureşti,
plus corespondenţii publicaţiilor din străinătate).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu