LOUIS BRAILLE – STRĂBUNUL MEU, UN PIC

În casa bunicilor mei paterni, pe un perete, era portretul lui Louis Braille. Ştiam acest nume de când eram foarte mică. Ştiam şi că este inventatorul alfabetului pentru nevăzători. Bunicul mi-a spus devreme, mult înaintea puterii mele de înţelegere, despre el. Nu ţin minte momentul. Poate că mi-a povestit mai multe, dar nu am reţinut decât esenţialul. Sau poate că mi-a spus numai esenţialul. În orice caz, a fost tot ce trebuia ca acest nume, împreună cu imaginea de pe perete, să-mi impună respect şi să-mi transmită un nu ştiu ce fel de căldură. Nu cred că în vizitele mele la bunici am reuşit vreodată să ocolesc portretul care mă atrăgea şi mă „punea la punct”; mă făcea să-l privesc şi simţeam că mă domină; retina înregistra imaginea unui om cât se poate de simplu şi inima (de minte, nu putea fi vorba) îi developa grandoarea. Îmi erau familiare voluminoasele cărţi ale bunicului, dar mă uitam la ele încurcată. Semnele lor îmi apăreau cu totul misterioase şi mă intimidau. Ştiam ceva, vag, că e un alfabet imaginat de omul din gravură. Enigma din portret se conjuga cu indescifrabilul din cărţile acelea care aveau şi un format neobişnuit. Mi-l amintesc pe bunicul cu placa braille pe genunchi (niciodată la masă), scriind. Mi-l amintesc cu cărţi groase, în braţe, citind. Ştiam, indefinit, că în ele era prezent Louis Braille. Ştiu, acum, ceva mai multe. Tot de natură sentimentală: Louis Braille – străbunul spiritual al bunicului meu! El mă fascina din ramă şi literele lui mă fascinau din filele de carton. Şi punctatorul mă uimea cum nu alunecă pe hârtie, ca tocul sau creionul, ci sfredeleşte, direct, până în adînc, ştiinţa şi pătrunde, impetuos, poezia – ca instrument de cucerire şi de înstăpânire şi de suveranitate, ce este în vastul imperiu al spiritului.