De mâncare

 

 

Anii o mie nouă sute cinzeci și..., o mie nouă sute șaizeci și...

La viața mea de devreme și de mai târziu, am avut ocazia să mănânc preparate foarte gustoase domnești și țărănești, ca și unele nepreparate ieșite din comun sau cunoscute pe scară foarte restrânsă.

„Prezint” aici trei din a doua categorie.

 

Preaplinul exprimării: PLEONASMUL

  

Pentru că o cunoscută lingvistă cu titlu universitar își exprima uimirea că unii comentatori de pe internet fac observații pertinente în materie de limbă și că îi preocupă aceste probleme, vreau să atrag atenția că nu e sigur că aceștia sânt profani în ce privește lingvistica. Mai sântem și unii care am trecut prin filologii, avem „ceva” competență în domeniu certificată prin diplomă, deci ne putem exprima legal chiar dacă nu sântem cadre universitare (și putem identifica... și la Domnia Sa... unele foarte supărătoare și copios repetate greșeli ortografice); avem și avantajul unei libertăți față de terminologia de specialitate, putându-ne redacta textele mai relaxat și mai pe înțelesul publicului puțin instruit.

Bebe la bibliotecă, în America

 Am vizitat doar o bibliotecă în Washington DC, am auzit despre încă vreo două – prea puțin să pot vorbi despre bibliotecile americane; mă rezum la biblioteci din America și în special la cea cunoscută (întrucâtva) la fața locului, prin programul pentru bebe.

Ce definește aceste biblioteci este raportarea la societate, adică la specificul ei, cu nevoile date de acest specific.

Și pleu, și prea plin – PLEONASMUL

Una din profesoarele mele de română ne explica, la aprecierea ei și naiv convinsă, că termenul pleonasm vine de la… pleu (literar: tablă, tinichea), fiindcă un pleonasm sună ca pleú’ J Categoric! Sub aspect estetic. Lingvistic însă etimologia este cu totul alta. Cuvântul vine la noi din franceză (s.m. pléonasme), iar în franceză din greaca veche (pleonasmos), fiind acolo un derivat de la pleon, care înseamnă „mai mult”. Adică mai mult decât trebuie, astfel că pleonasmul este o expresie care dă pe dinafară. Aceasta este o chestiune care ține fie de gândire, fie de informare, fie de capacitatea de control mai ales în cursul vorbirii, în cazul din urmă nefiind o problemă cronică de logică, nici de cultură, ci doar una de atenție – o scăpare din vedere de moment a inventarului lexical folosit deja într-o anumită frază.

C-un (sau... cu-n?) și altele

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, un pic profană, putem înlocui adjectivul pronominal nehotărât cu pronumele nehotărât corespunzător, pus în formele lui flexionare: c-unul, c-una, c-unii, c-unele, pe care probabil nu ne-ar veni să le scriem cu-nul, cu-na, cu-nii, cu-nele.

TÂRGUL CU MAGNOLII

 

 

Baia Mare – oraşul aşezat pe malurile Săsarului – a fost întotdeauna un centru, şi încă unul foarte primitor. Totuşi, deşi capitală de judeţ, Baia Mare este considerată un fel de extramuros de către cele patru Ţări pe care astăzi le administrează, cum, de altfel, îi aparţine şi „independenta” linie a satelor „de pe Fisculaş”. Dar Baia Mare nu le ţine la distanţă şi, adunând de la toate ce e mai bun, mai punând şi de la ea, şi-a creat o identitate încântătoare. S-ar putea numi chiar oraş cosmopolit (in nuce).

La Baia Mare găseşti „Plăcintă codrenească cum nu mănânci nici acasă” ori „Plăcintă creaţă” de pe Mesteacăn, poţi cumpăra „păstăi” (fiindcă pe-aici, în miniregiunile maramureşene, numai boabele de fasole sînt fasole). Însă nu tot ce e aici e şi copie. Specialităţi ale casei Baia Mare sînt „Plăcinta cu lobodă” de la restaurantul poetului George Cadar, „Plăcinta XXX” produsă în localul unei familii mai „robuste” anatomic, „Pâinea biblică” de la brutăria „Bizo”, specifică este şi telemeaua... nesărată (!) de care n-am văzut în altă parte. Şi câte şi mai câte. Se bea „horincă” (o ţuică tare) care predispune la „horit”.

Din păcate, castanul comestibil

OPTICA BERZELOR

(Finteuşu Mare)

S-a făcut că am ajuns într-un prag de bună-seară (când îi mai bine pe pământ) în satul de la poalele Tricolorului – Finteuşu Mare, sat bine dichisit de oamenii lui vizibil buni gospodari şi care vor să fie în pas cu vremea. Tocmai asta m-a dezamăgit: că nu m-am simţit deloc într-un sat – parcă era un cartier de case al unui oraş, ba chiar mai ferchezuit. Cum am sosit, am făcut cunoştinţă cu câţiva membri ai renumitului cor finteuşean şi s-a întâmplat ca mai toţi să fie constructori. Asta am asociat-o imediat cu demolarea (că unde să construiască atâţia constructori, dacă nu pe locul unor vechi case?) şi m-am gândit cu îngrijorare la singura casă în traseul meu prin Finteuş (undeva, pe la intrarea în sat, pe stânga) care mai indică faptul că eşti într-un sat. Va scăpa? Nu va scăpa? Nu va scăpa! Nici uliţe n-am văzut, ci doar drumuri riglate la milimetru. Şi parcă nici vegetaţie nu era – toată ascunsă prin curţi, străzile curăţate „frumos”.

Noroc că seara – o seară lungă, de iunie – cobora şi cobora, până a înnobilat totul cu umbre şi-a adus briza unei nopţi liniştitoare.

După vreo două-trei luni, vorbesc la telefon cu un corist. Zice „staţi să ies pe balcon, că n-am semnal bun aici”. Să am, aş da un regat pentru-un târnaţ.

Gata. Satul românesc e de nerecunoscut.

Însă „de nerecunoscut” nu înseamnă că nu există. Există o Românie tainică – de care vorbea Artur Silvestri. N-o s-o găsim în lucrurile văzute, care se schimbă sau dispar.

TUCA sau NEVĂZUTĂ, SIMILITUDINEA

Mărturisirea mea de credinţă literară trebuie să poarte numele bunicilor: Tuca.

Cei doi Tuca au fost foarte diferiţi. Unul – ardelean, om simplu – a avut şase clase declarate (în realitate, poate, mai puţine) şi provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Celălalt a fost dobrogean. El a orbit, în copilărie, dar, părinţii lui fiind foarte înstăriţi, a fost trimis la multe şcoli şi a devenit profesor.

Atât de neasemănători, dintr-un resort instinctiv, totuşi, eu îi tratam nediferenţiat. Începând cu numele. Joaca mea principală consta în a mi-i face păpuşi. Le împleteam puţinul păr (în privinţa asta, semănau), le puneam fundiţe, agrafe, clame. Şi ei erau în al şaptelea cer. Fără să ştie unul de altul, la fel de topit era cel care mă vedea, ca şi nevăzătorul; la fel cel care a trăit în lipsuri, neştiind ce-s jucăriile, ca şi cel care, material vorbind, a avut de toate; la fel cel condus numai de bunul simţ, ca şi cel educat în mod „dirijat”.

A fost un semn pe care-l voi fi perceput fără (desigur) a-l fi înţeles. Niciodată n-am putut pierde din vedere (inexplicit, la început, conştient, pe urmă) faptul că una e aparenţa şi alta esenţa. Lipsită de un minim simţ practic, am preţuit totdeauna bunătatea şi prea puţin frumuseţea, calitatea şi deloc cantitatea, fondul în detrimentul formei – valori (pentru mine) pe care le caut şi în lucrările literare citite.

Mi s-a povestit că, pe când aveam puţine luni, era să mor, cu mama şi cu tata lângă mine (şi din cauza lor). Tuca cel orb (aflat în altă încăpere) a recunoscut, după plânsul meu, pericolul şi a intervenit, pentru a mă salva, cu o promptitudine, o violenţă şi o eficienţă de care n-ar fi fost în stare mulţi oameni valizi. A trebuit să pricep, după ani de (inconştiente) decantări, că puterea adevărată nu este fizică.

„VĂ DORIM SĂ EŞIM ÎNVINGĂTORI!”

Cine ştie câte ceva despre Finteuşu Mare ştie şi că este dintotdeauna sat românesc. Ce monument de trăire înseamnă asta e imposibil să ne imaginăm acum – câtă statornicie, câtă răbdare, încumetare, stăruinţă, cât sacrificiu s-au consumat, câtă primejdie s-a înfruntat cu mirabilă vrednicie ca legătura dintre strămoşi şi urmaşi să nu se desfacă şi celor de mâine, cu toată sărăcia din colibă, să le rămână un loc sub soare şi un  nume. Sigur că satul e românesc pentru că locuitorii lui sunt români şi vorbesc limba română. Însă pentru menţinerea identităţii şi a limbii (de fapt, nu se poate una fără alta) într-un ţinut înjugat atâta amar de vreme la un regat sau la un imperiu – după mersul politicii – care nu ar fi avut drept asupra lui, dar l-au stăpânit prin vicleşug, abuziv şi opresiv, e nevoie de întreţinerea parei conştiinţei de neam. Şi, în această vatră românească – Finteuşu Mare –, fiecare generaţie, fiecare familie, fiecare ins a pus cel puţin câte o surcea, încât românitatea a fost pregnantă şi activă în toată durata existenţei acestor oameni aici, chiar dacă a fost nevoie şi le-a fost în fire să se situeze mai mult în defensivă.

O asemenea prezenţă într-o conjunctură cardinală şi prezenţă promptă alături de semeni ajunşi la mâna unei justiţii injuste au avut finteuşenii în timpul procesului memorandiştilor, când au trimis, probabil prin telegraf, o scrisoare de solidarizare cu fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania imediat după începerea procesului lor[1]. Textul – datat pe stil nou: 10 mai 1894 şi publicat trei zile mai târziu (duminică, 13 mai) la Sibiu, în „Tribuna”[2], an. 11, nr. 89, p. 354 – este concis, dar comunică tot ce trebuie şi neechivoc:

La Lupta în care aţi întrat rugăm pe Dumnezeul dreptăţii să vă dee tărie sufletească, curagiu întru toate, consimţind cu d-voastră vă dorim să eşim învingători!

Întreg poporul român din Finteuşul-mare

 Impresionant. Voi aţi intrat în luptă, pentru voi ne rugăm, vă împărtăşim credinţa şi dorinţa şi vă dorim (vouă) să ieşim (voi, cu noi, cu tot) învingători. În numai câteva cuvinte, sunt pronunţate răspicat asentimentul şi adeziunea, ştiinţa că acesta este adevărul, unitatea de credinţă, de voinţă, de preocupări, angajarea în temerara întreprindere a actului memorandist, susţinerea emoţională a celor care sunt cu un pas mai în faţă. De altfel, în finalul „procesului”, dr. Ioan Raţiu va spune acelaşi lucru: „Ca persoane particulare, nu avem ce căuta înaintea acestei curţi cu juraţi, fiindcă noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român [...]”.

LOUIS BRAILLE – STRĂBUNUL MEU, UN PIC

În casa bunicilor mei paterni, pe un perete, era portretul lui Louis Braille. Ştiam acest nume de când eram foarte mică. Ştiam şi că este inventatorul alfabetului pentru nevăzători. Bunicul mi-a spus devreme, mult înaintea puterii mele de înţelegere, despre el. Nu ţin minte momentul. Poate că mi-a povestit mai multe, dar nu am reţinut decât esenţialul. Sau poate că mi-a spus numai esenţialul. În orice caz, a fost tot ce trebuia ca acest nume, împreună cu imaginea de pe perete, să-mi impună respect şi să-mi transmită un nu ştiu ce fel de căldură. Nu cred că în vizitele mele la bunici am reuşit vreodată să ocolesc portretul care mă atrăgea şi mă „punea la punct”; mă făcea să-l privesc şi simţeam că mă domină; retina înregistra imaginea unui om cât se poate de simplu şi inima (de minte, nu putea fi vorba) îi developa grandoarea. Îmi erau familiare voluminoasele cărţi ale bunicului, dar mă uitam la ele încurcată. Semnele lor îmi apăreau cu totul misterioase şi mă intimidau. Ştiam ceva, vag, că e un alfabet imaginat de omul din gravură. Enigma din portret se conjuga cu indescifrabilul din cărţile acelea care aveau şi un format neobişnuit. Mi-l amintesc pe bunicul cu placa braille pe genunchi (niciodată la masă), scriind. Mi-l amintesc cu cărţi groase, în braţe, citind. Ştiam, indefinit, că în ele era prezent Louis Braille. Ştiu, acum, ceva mai multe. Tot de natură sentimentală: Louis Braille – străbunul spiritual al bunicului meu! El mă fascina din ramă şi literele lui mă fascinau din filele de carton. Şi punctatorul mă uimea cum nu alunecă pe hârtie, ca tocul sau creionul, ci sfredeleşte, direct, până în adînc, ştiinţa şi pătrunde, impetuos, poezia – ca instrument de cucerire şi de înstăpânire şi de suveranitate, ce este în vastul imperiu al spiritului.

Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare. Duhovnicească ctitorire

Voci de un albastru profund plutind peste un verde de grâu când e el de doi laţi, rostogolite de sub gube ca zorii, cu un firicel tricolor prins în dreptul inimii române şi o cocardă de cuprindere, iar pe umăr cu mâna femeii care a tors, a ţesut, a croit, cusut, vâltorat. Cântecul străbate grijile de azi şi greul dintotdeauna, cu grai de dor şi spunere fermă – strajă la iubirea de Ţară şi de ţarină, memorie a demnităţii de a fi Român. Adiere sau talaz, după cum glasul dezmiardă graiul pâinii – limba vechilor cazanii sau pune cadenţă apăsată şi de încredere într-un ’Nainte, căci apa, pământul şi cerul / Şi Dumnezeu este cu noi. Ori răsunet psaltic solemn-smerit: Ţie să cuvine cântare.

Corul bărbătesc din Finteuşu Mare... Neamul nostru în sinteză: suflet blând şi purtare aspră, de oameni mereu în apărare – scut lângă ogradă, scut la fruntariile Patriei, scut la Credinţă de peste Două mii de generaţii şi uniţi în cântec deodată cu Unirea.

DIVAN DOMNESC SUB STREAŞINA MĂNĂSTIRII

O convorbire între viaţă şi cărţi

 

N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea.

Convorbirile de la Rohia care, în rezumat, prezintă înfăţişarea celor şapte zile ale Creaţiei, sunt precedate de O convorbire între viaţă şi cărţi (dezvăluind ceva din perimetrul ermetic al pregenezei unde şi când toate existau, numai că ansamblul era nelămurit în întrepătrunderile sale).

O convorbire „între viaţă şi cărţi” conţine principalele direcţii pe care le vor urma, pe pista Genezei, cele şapte zile: despre reacţie (1), compartimentare (2), competenţă (3), subtilitate (4), exteriorizare (5), specializare (6), har (7).

Capitolul Ziua întâi pune problema atitudinii omului de rând (a specialistului) şi a celui de excepţie (a artistului) în faţa vieţii, atitudine care poate fi serioasă ori ludică. Acest „gest” corespunde culturii, care este fie ştiinţifică (serioasă), fie artistică (ludică). Amândouă reclamă curaj (etic – ştiinţa, estetic – arta). Poziţia faţă cu viaţa manifestată individual e asemenea primei zile a Creaţiei, în care Dumnezeu – prin imperativul (voinţa Tatălui) „Să fie lumină!” – ia atitudine instituind impresia, deci simţirea contra nepăsării , ceea ce în Noul Testament corespunde Naşterii Domnului – altei Creaţii, la alt nivel, în altă ordine. Arta este şi ea zidire, cu mujloace profane, însă cu dar dumnezeiesc de geniu, artistul fiind binecuvântat cu înaltă sensibilitate, făcută să contracareze ignoranţa, amorţirea, neglijenţa. În plan liturgic, e vorba de „Naşterea de Sus”, prin Sfânta Taină a Botezului, de recrearea celui care primeşte botezul, de sădirea „eticului şi esteticului” în om, de îndatorarea omului la curajul manifestării oneste a poziţiei sale particulare în faţa universalului şi a obştescului, cutezanţă care poate fi exprimată în ton grav sau de agrement. Artistul e şi el un ziditor: de stil, un întemeietor de receptivitate, de uz, de rafinament, un „botezător” cu idei, cu voinţă (cum se exprimă Steinhardt privitor la Constantin Ţoiu) „de a înţelege, de a explica şi a face lumină, voinţă caracteristică scriitorilor care nu sunt simpli făcători de cărţi”. Ca prima zi a lumii, „arta şi cultura sunt totodată trezire, fascinaţie şi feerie”. Ca nou-născutul înaintea botezului, „postmodernismul nu-i decât negaţie şi un vas care aşteaptă să fie umplut”. Curentul acesta contemporan nouă dă deocamdată artă nelucrată, care îşi aşteaptă altoiul. Referitor la „imaginaţia formativă, ordonatoare” (similară actului demiurgic) Ioan Pintea adaugă că o operă perenă trebuie să aibă „curaj estetic, dar şi curaj etic fiindcă unul şi acelaşi e curajul când spargi prin tehnică o scriitură şi o atitudine estetică, o lâncezită, leneşă, contrafăcută şi pretinsă literatură, ori când subiectul, tema, naraţiunea în sine sunt încărcate de adevăr, de îndrăzneală, de nereţinută putere modelatoare, descoperitoare”. Concluzia – numită în carte Suplimentul zilei – ne povesteşte despre Vasile de la Poiana Mărului „care ne îndrumă spre neîntrecuta de nici o alta virtute dreaptă socotinţă şi care ne dă încredere în putinţa noastră, aşa slabi, contradictorii şi iremediabil supuşi dialecticii cum suntem, de a şti totuşi unde se află binele şi unde se află răul, încotro se cuvine să mergem şi ce se cuvine, cu orice preţ, fie el cât de mare, să ocolim”. În tălmăcire, ar veni trăirea (simţirea de care vorbeam) împotriva impasibilităţii, nepăsării, entuziasmul advers flegmei. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

CALEA ROBILOR

(Câteva cuvinte despre: Ion Mârzac, Nesfârşitul elogiu. Versuri. Vol. 2, Cluj-Napoca, Mega, 2011)

Când baci la stele, când vânător de stele, Ion Mârzac scrie o poezie care cucereşte de la prima lectură, atât prin eleganţa stilului netributar sub niciun aspect calofiliei ieftine (deşi cartea Domniei Sale nu este lipsită de formidabile imagini poetice), cât şi prin inteligenţa şi erudiţia autorului. Printre poeme, lectorul se pomeneşte aici în mitologia asiro-babiloniană, aici în cea greco-romană, dincolo în istorie reală; când în spaţiu legendar, când în unul antic reautentificat, sau este purtat prin cultură şi ştiinţă – mai mult sau mai puţin „generale”. Foarte exigent, Ion Mârzac presară multe pietre de încercare în calea cititorului său, pentru că nu tot bacalaureatul de astăzi a auzit (de exemplu) de Amalthea, ca să poată pricepe ce-i cu Capra. Pe ce pariem că nu-l poate identifica nici pe Mihai?! Darămite când unele cuvinte apar în formă „ascunsă”! – scăpări de culegere şi apoi de corectură, cum este, de pildă, Patria Eudomoniei, care vrea să sugereze Grecia (patria lui Aristotel, adică) şi era mult mai uşor de prins sugestia dacă apărea scris corect (eudaïmonia sau măcar eudemonie). Pietre şi pietre de încercare. Dar nu le vom inventaria.

KAZIKLU, adică Ţepeş

Kaziklu (Satu Mare, Solstiţiu, 2002) este a doua carte a trilogiei dedicate de Milian Oros lui Vlad Ţepeş.

Ca timp, romanul încadrează cea de-a doua domnie a voievodului cu personalitatea deja definită – etapă de impunere mai pregnantă a autorităţii domneşti (rezultat al celebrelor spre luare-aminte trageri în ţeapă – binecunoscute şi de turcii care-i vor zice, pe limba lor, Kaziklu – şi al dejucării conspiraţiilor boiereşti), de consolidare a sistemului defensiv al Ţării (construirea Turnului Chindiei, cu rost de apărare a cetăţii Târgoviştei, restaurarea Cetăţii Poienari de la Căpăţâneni-Ungureni, Arefu, întărirea cetăţii voievodale a Bucureştiului – repere arhitectonice reale), etapă a acţiunilor de slăbire a puterii vrăjmaşilor externi (asaltul „de catifea” asupra Castelului de Roşia sau lichidarea garnizoanelor turceşti din dreapta Dunării). Moment şi mai important al cărţii este înfrângerea oştii otomane trimise de sultan drept „pedeapsă”, dar şi din tradiţionalul, atunci, vis expansionist al Imperiului.

Cum se vede, trama este montată într-un sistem de referinţe reale, reconstruite. Însă multe din elementele particulare (din sfera privată, mai ales) sunt, bineînţeles, imaginare – susceptibile totuşi de a fi reale şi acestea din urmă –, în care intră cadrul natural, cel ambiental, cel social-temporal, portretul, evenimentul, atitudinea, replica, vocabularul. Din adevăr şi fantezie, din mimesis şi descriere, rezultă culoarea locală. Scriitorul, foarte bine documentat, având la îndemână şi legenda, a prins – decantând informaţia din mărturiile inexpresive ale actelor, unele subiectiv redactate, unele incomplete, altele laconice şi, poate, confuze, sau cea din sursele contradictorii, în care intră şi studiile istoricilor – spiritul timpului de-acum cu mult peste 600 de ani şi, în această distanţă, a putut face o evaluare a conjuncturii, a deciziilor, a clarităţii şi fermităţii transmiterii ordinelor, a preluării şi aplicării lor de către cei din sfera de autoritate şi a ducerii lor la îndeplinire (sau nu) de către cei cu atribuţii de execuţie. Şi a ieşit o carte aproape de litera documentului, dar gândită în duhul vremii descrise – ceea ce, în fapt, este totul (fiindcă oricând „duhul face viu”).

Acasă, din îndepărtate zări

Motto:

„România mea personală. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier” (Delia R. Hornfeck)

Aşa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toată istoria noastră – obişnuită cu băjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri - şi fenomenul tinde să ia o şi mai largă anvergură. La vârsta primului salariu, copiii îşi întind aripile şi zboară până cine ştie unde. Vatra Ţării pare că va rămâne, în câţiva ani, pustie.

În realitate, despărţirea de ţarina asta sărăcită şi compromisă nu se întâmplă niciodată. Ducem cu noi, până departe şi pentru totdeauna, limba care, uitată de tot de-ar ajunge, tot maternă rămâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi şi o mentalitate, o fizionomie singulară strânsă din chipurile părinţilor, bunicilor, străbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncă, de gândire, de iubire. Şi dăm, din ele, şi altora. Lăsăm urmă. Lăsăm un spaţiu mai bogat.

Se ştie, în general, că „diaspora” înseamnă „împrăştiere”; mai puţin atenţi suntem la componentele cuvântului: greceştile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) şi „spora” („sămânţă”). Deci, înţelesul întreg al cuvântului este: seminţie/neam/gintă presărată peste/prin/între/printre alte popoare. Trăieşte, de fapt – risipită pe mii de kilometri –, o lume românească, de multe ori, fără legături între oamenii ei – suspendaţi numai în izbucnit sau înăbuşit Dor.

DEBUT DE PATRIMONIU (Editio princeps)

Din cauza definiţiilor de dicţionar sumare sau confuze, din imposibilitatea de informare prin intermediul altor surse, poate şi din cauza insuficientelor investigaţii ale celui interesat, se ajunge de multe ori la erori în înţelegerea şi, mai grav, folosirea unor termeni (adică transmiterea greşelii, creându-se pericolul generalizării ei). Sigur că e preferabilă evitarea cuvintelor necunoscute sau vag cunoscute, dar tentaţia etalării unui lexic rar bate, în cazul multora, simţul şi practica prudenţei. Răsplata este ridicolul, deşi se visase elevaţia.

O profesoară de liceu care şi-a asumat şi rolul de critic literar (un critic interesant, de altfel) scrie despre „ediţia princeps” a unui scriitor contemporan, nici el rău, fără a trece însă de un nivel mediu, şi, mai ales, cunoscut foarte puţin în afara perimetrului în care locuieşte şi, evident, „activează” – autor care nu are şansa de a fi vreodată înscris între clasicii literelor române.

Or, ediţia princeps este prima ediţie a cărţii unui autor clasic – nu neapărat din antichitatea greco-romană sau aparţinând curentului artistic clasicism. A fi clasic se referă aici la a fi un scriitor de înalt nivel, de o anumită vechime, reprezentativ pentru literatura naţională căreia îi aparţine, dacă nu chiar pentru ceea ce se numeşte literatură universală. O ediţie princeps nu se cunoaşte la data apariţiei. Pentru a dobândi calificativul princeps, e nevoie de prestanţă, confirmare şi patină. Tot aşa cum strămoşi nu sunt nici tatăl, nici bunicul, dar devin, după câteva generaţii, strămoşi ai urmaşilor noştri, care să le şi reţină, pe cât posibil, părţile pozitive (ca motiv de laudă/mândrie).

Octavian Goga – cel mult coautor al poeziei „sale” Sărbătoare

Octavian Goga nu a scris o poezie intitulată Sărbătoare.

Primul care i-a atribuit-o este Octavian Tăslăuanu, în amintirile lui despre revista „Luceafărul” (vezi: Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei «Luceafărul». Partea I. Epoca budapestană, Bucureşti, „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1939, p. 38-39). Erau deja, la apariţia cărţii, 37 de ani de la fondarea revistei, o revistă care se edita în manieră destul de modernă – cam ca acum, publicaţiile electronice, care nu mai au sedii tradiţionale de redacţie. „Luceafărul” avea sediu, la început, improvizat, şi colectiv redacţional, dar redactorii erau de multe ori în alte localităţi din ţară sau din străinătate şi, în asemenea situaţii, chiar şi în perioada sibiană, îşi onorau de la distanţă obligaţiile, prin corespondenţă poştală. Tăslăuanu fie că a uitat, după atâta vreme, unele lucruri, fie că nici nu le-a cunoscut (pentru că nu toate i s-au petrecut sub ochi). N-a avut nici posibilitatea să verifice informaţiile pe care le-a dat. În ce priveşte poezia Sărbătoare, pe Tăslăuanu îl va fi dezorientat stilul parţial asemănător cu al poetului consacrat deja, la ora apariţiei acestor versuri. A trecut poezia ca fiind scrisă de Goga ştiind şi obiceiul poetului de a face şi pe corespondentul (uneori, pe la începuturile revistei, pentru stimularea colaborărilor, probabil), în calitatea sa de redactor responsabil cu „Poşta redacţiei”. Eroare scuzabilă.

Vine însă, după alţi 34 de ani (socotiţi tot după datele de publicare), Dan Smântânescu şi o include în cartea de poezii „descoperite” de el, ba încă şi cu explicaţia lui Tăslăuanu (Octavian Goga, Poezii inedite descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1973, p. 23, 143). Mai trec 28 de ani şi îndrăzneşte să publice poezia, cu explicaţia preluată de la Smântânescu, preagrăbitul Ion Dodu Bălan (vezi: Octavian Goga, Opere. I. Poezii. Teatru. Mărturii. Însemnări. Jurnale, Ediţie, note, variante şi comentarii de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, p. 620, 1210-1211).

FRATELE. MAREA UNIRE

Să nu priveşti înapoi! Nevasta lui Lot a privit şi s-a făcut stâlp de sare. În legendă, Orfeu a privit şi a pierdut-o definitiv pe Euridice.

Să priveşti înainte.

România a intrat (după îngrijorătoarea neutralitate) în război cu faţa spre viitor şi nu şi-a întors privirea. Înfrângerea sinistră de pe frontul de sud a fost înfrântă. Comandanţii – înlocuiţi, formaţiunile militare – reorganizate şi redistribuite. Victoria, însă, nu lumina. Bucuria iniţială, zdrobită, apoi, a luptelor de la Jiu n-a însemnat şi zdrobirea speranţei care, înarmată cu răbdare, numai înainte poate merge. Luarea (de fapt, predarea) Capitalei a fost şi ea înfrântă. Sutele de refugiaţi s-au descurcat cum au putut (ceva mai bine, regele); o parte a populaţiei civile a rămas pe loc, asumându-şi riscurile gropii cu lei. Biruinţa nu se zărea. Calificat ca fiind apatic, frontul s-a ţinut, însă, neînduplecat, de linia principalelor ape (râul, ramul...) şi, mai ales, a format un foarte larg unghi Siret-Dunăre, cu colţul înfipt în Deltă sprijinit pe braţul Sfântul Gheorghe – practic, o semiîncercuire, de departe, a Transilvaniei. În interiorul unghiului era, e drept, numai suferinţă. Mame, copii, orfani, fraţi, soţii, văduve. Soldaţi, ofiţeri, subofiţeri, personal auxiliar. Răniţi, prizonieri, dispăruţi. De sus, privea, Dumnezeu.

Deodată, au intrat în Iaşi, cu desperare, cu credinţă şi cu jurământ tare, ardelenii scăpaţi din lagărele ruseşti. Asta, în iunie 1917. Practic, atunci, la înrolarea voluntarilor ardeleni şi bucovineni, a fost un exerciţiu de unire. Iaşul tot înfăţişa solidaritatea. Dată de ţinut minte.

Vocaţia de om

            Întâmplarea se petrece pe o cale – un loc pe unde oricine poate trece şi element de primă mărime al reţelei comunicaţiilor, al realizării comunicării şi contactelor între oameni. Şi trec pe-acolo cinci feluri de oameni. Despre unul nu ştim decât că a devenit victima unei tâlhării şi a fost părăsit, deci poate fi oricine dintre noi. Al doilea fel de oameni sunt nişte răufăcători, nu le cunoaştem numărul, dar sunt superiori din acest punct de vedere (poate doi, poate o ceată) şi le ştim şi „meseria” – tâlhărească, având, ca obiect al „muncii”, păcatul. Celui de-al treilea îi ştim şi lui „meseria”: e preot – un om învestit cu încredere şi cu autoritate, un om care s-a angajat să-i conducă pe alţii tocmai spre Dumnezeu. Al patrulea este un levit şi ajunge atât ca să înţelegem că era dintr-un neam mândru şi respectat, ştiut fiind că urmaşii lui Levi erau, cu deosebire, păstrătorii tradiţiei mozaice. Reiese din context că toţi aceştia erau de-o seminţie. Al cincilea este un samarinean – un om de neam metis şi de altă lege (o lege aproape de păgânism, dar recunoscând Pentateuhul – lucru de reţinut, pentru că Pentateuhul conţine Decalogul...), un om dintr-un neam detestat, desconsiderat şi evitat de evrei. Avem, deci, „vasele” pe dinafară: un om nemarcat decât de răni şi de urmele jafului (era dezbrăcat), adică atins de consecinţe şi patru oameni-simbol, marcaţi prin nărav, rang, ocupaţie sau etnie. Şi se petrec, pe calea dintre Ierusalim şi Ierihon, două feluri de întâlnire: una (triplă) însemnată de cruzime (şi nepăsarea e cruzime) şi una (unică!) încărcată de omenie – încât se poate distinge interiorul acelor oameni, singurul lucru important, restul dovedindu-se elemente nerelevante, cu toate că se sugerase rolul social, deci de interrelaţie umană pe care ar fi fost de aşteptat să-l joace (ce-mi sunt tâlharii, ce-mi sunt preotul şi levitul, din moment ce ultimii doi nu-şi onorează învestitura sau renumele şi, la fel cu tâlharii, nu-şi onorează nici calitatea de om?; ce importanţă are numele rău famat al samarineanului dacă el îşi infirmă foarte elocvent proasta reputaţie?). Pentru că se mai petrec, pe acea cale, două feluri de contact: unul violent, neomenos şi unul profund uman. Doi neglijenţi, comozi şi insensibili trec pe alături, se feresc de contact. Dar calea are rostul de a înlesni contacte (pozitive). Şi oamenii aceia se eschivează, de fapt, de la o şansă, de la şansa de a fi mai presus de rang, ocupaţie sau etnie – de a fi oameni. Ajungea un gest de simplă solidaritate pentru anularea contactului negativ pe care-l avusese omul căzut între tâlhari, cel care avusese neşansa de a fi venit, fără voia lui, în atingere cu embleme ale păcatului, cel care, şi părăsit, fusese lăsat, în continuare, pradă răului.

POEME DE ZALE

[...]

într-o staţie de salvare împrejmuită cu sârmă ghimpată zace

fenomenul speranţă cuprins de mâinile tâlharului din care se scurge

dâra de sânge în curva asta de viaţă povestea căderii de pe

marginea timpului vor şti-o doar tinerii priveau şesul cu macii

înfloriţi pe coperta unui manual în care cântatul are sens interzis

în istoria asta se intră cu capul plecat şi se iese pe uşa din dos

[...]

Aurel Pop, pelerinaj de secesiune = wallfahrt der sezession = szakadár-búcsú = pilgrimage of secession, Satu Mare, Solstiţiu, 2004. (Traducerile în germană, maghiară şi engleză de Johann Josef Soltész. Coperta de Horia Luţaş.)

Cu mai puţină risipă de cuvinte decât ar avea nevoie cititorul, poetul Aurel Pop creează o baladă modernă. O compoziţie realizată din enigmă şi inteligibilitate; împletitură de logică şi senzaţie. O neobaladă care recapitulează neolegende. O epică versuită, în care scriitorul converteşte tonul monoton al baladei folclorice într-o nediferenţiere grafică: nicio strofă, nicio majusculă şi rare de tot semne de punctuaţie. La fel ca în cântecul bătrânesc, evenimentul este cel care produce deviaţie în tonul egal, dar, dacă, la primul, evenimentul constă din fapte, la a doua, evenimentul constă din imprevizibilitatea registrului tematic format din clip-uri şi spot-uri axate pe acelaşi subiect, dar polarizate prin motivul diferit. (De exemplu, în un poem predoslovit unui manual pentru curs de urbanizare, subiectul este uciderea rurarului, dar, în cadrul lui şi pe marginea lui, poetul valorizează motive diferite, şi ele noi, neutilizate, ca motiv, până acum: libertatea opiniei – în funcţiune sau anulată – şi demagogia/îndoctrinarea.) În timp ce balada tradiţională cultivă, din plin, repetiţia şi refrenul, această nouă baladă se articulează pe un contrarefren, mai corect zis, un refren sincretic. Mecanismul comunicării lasă în urmă tehnica limbajului obişnuit, deşi poezia nu este ermetică. Nici facilă. Titlurile sibiline fac impresie de neclaritate, dar sunt oraculare.

Este cvadruplul, după limbă (română, germană, maghiară, engleză), volum pelerinaj de secesiune.