TÂRGUL CU MAGNOLII

 

 

Baia Mare – oraşul aşezat pe malurile Săsarului – a fost întotdeauna un centru, şi încă unul foarte primitor. Totuşi, deşi capitală de judeţ, Baia Mare este considerată un fel de extramuros de către cele patru Ţări pe care astăzi le administrează, cum, de altfel, îi aparţine şi „independenta” linie a satelor „de pe Fisculaş”. Dar Baia Mare nu le ţine la distanţă şi, adunând de la toate ce e mai bun, mai punând şi de la ea, şi-a creat o identitate încântătoare. S-ar putea numi chiar oraş cosmopolit (in nuce).

La Baia Mare găseşti „Plăcintă codrenească cum nu mănânci nici acasă” ori „Plăcintă creaţă” de pe Mesteacăn, poţi cumpăra „păstăi” (fiindcă pe-aici, în miniregiunile maramureşene, numai boabele de fasole sînt fasole). Însă nu tot ce e aici e şi copie. Specialităţi ale casei Baia Mare sînt „Plăcinta cu lobodă” de la restaurantul poetului George Cadar, „Plăcinta XXX” produsă în localul unei familii mai „robuste” anatomic, „Pâinea biblică” de la brutăria „Bizo”, specifică este şi telemeaua... nesărată (!) de care n-am văzut în altă parte. Şi câte şi mai câte. Se bea „horincă” (o ţuică tare) care predispune la „horit”.

Din păcate, castanul comestibil

OPTICA BERZELOR

(Finteuşu Mare)

S-a făcut că am ajuns într-un prag de bună-seară (când îi mai bine pe pământ) în satul de la poalele Tricolorului – Finteuşu Mare, sat bine dichisit de oamenii lui vizibil buni gospodari şi care vor să fie în pas cu vremea. Tocmai asta m-a dezamăgit: că nu m-am simţit deloc într-un sat – parcă era un cartier de case al unui oraş, ba chiar mai ferchezuit. Cum am sosit, am făcut cunoştinţă cu câţiva membri ai renumitului cor finteuşean şi s-a întâmplat ca mai toţi să fie constructori. Asta am asociat-o imediat cu demolarea (că unde să construiască atâţia constructori, dacă nu pe locul unor vechi case?) şi m-am gândit cu îngrijorare la singura casă în traseul meu prin Finteuş (undeva, pe la intrarea în sat, pe stânga) care mai indică faptul că eşti într-un sat. Va scăpa? Nu va scăpa? Nu va scăpa! Nici uliţe n-am văzut, ci doar drumuri riglate la milimetru. Şi parcă nici vegetaţie nu era – toată ascunsă prin curţi, străzile curăţate „frumos”.

Noroc că seara – o seară lungă, de iunie – cobora şi cobora, până a înnobilat totul cu umbre şi-a adus briza unei nopţi liniştitoare.

După vreo două-trei luni, vorbesc la telefon cu un corist. Zice „staţi să ies pe balcon, că n-am semnal bun aici”. Să am, aş da un regat pentru-un târnaţ.

Gata. Satul românesc e de nerecunoscut.

Însă „de nerecunoscut” nu înseamnă că nu există. Există o Românie tainică – de care vorbea Artur Silvestri. N-o s-o găsim în lucrurile văzute, care se schimbă sau dispar.

TUCA sau NEVĂZUTĂ, SIMILITUDINEA

Mărturisirea mea de credinţă literară trebuie să poarte numele bunicilor: Tuca.

Cei doi Tuca au fost foarte diferiţi. Unul – ardelean, om simplu – a avut şase clase declarate (în realitate, poate, mai puţine) şi provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Celălalt a fost dobrogean. El a orbit, în copilărie, dar, părinţii lui fiind foarte înstăriţi, a fost trimis la multe şcoli şi a devenit profesor.

Atât de neasemănători, dintr-un resort instinctiv, totuşi, eu îi tratam nediferenţiat. Începând cu numele. Joaca mea principală consta în a mi-i face păpuşi. Le împleteam puţinul păr (în privinţa asta, semănau), le puneam fundiţe, agrafe, clame. Şi ei erau în al şaptelea cer. Fără să ştie unul de altul, la fel de topit era cel care mă vedea, ca şi nevăzătorul; la fel cel care a trăit în lipsuri, neştiind ce-s jucăriile, ca şi cel care, material vorbind, a avut de toate; la fel cel condus numai de bunul simţ, ca şi cel educat în mod „dirijat”.

A fost un semn pe care-l voi fi perceput fără (desigur) a-l fi înţeles. Niciodată n-am putut pierde din vedere (inexplicit, la început, conştient, pe urmă) faptul că una e aparenţa şi alta esenţa. Lipsită de un minim simţ practic, am preţuit totdeauna bunătatea şi prea puţin frumuseţea, calitatea şi deloc cantitatea, fondul în detrimentul formei – valori (pentru mine) pe care le caut şi în lucrările literare citite.

Mi s-a povestit că, pe când aveam puţine luni, era să mor, cu mama şi cu tata lângă mine (şi din cauza lor). Tuca cel orb (aflat în altă încăpere) a recunoscut, după plânsul meu, pericolul şi a intervenit, pentru a mă salva, cu o promptitudine, o violenţă şi o eficienţă de care n-ar fi fost în stare mulţi oameni valizi. A trebuit să pricep, după ani de (inconştiente) decantări, că puterea adevărată nu este fizică.

„VĂ DORIM SĂ EŞIM ÎNVINGĂTORI!”

Cine ştie câte ceva despre Finteuşu Mare ştie şi că este dintotdeauna sat românesc. Ce monument de trăire înseamnă asta e imposibil să ne imaginăm acum – câtă statornicie, câtă răbdare, încumetare, stăruinţă, cât sacrificiu s-au consumat, câtă primejdie s-a înfruntat cu mirabilă vrednicie ca legătura dintre strămoşi şi urmaşi să nu se desfacă şi celor de mâine, cu toată sărăcia din colibă, să le rămână un loc sub soare şi un  nume. Sigur că satul e românesc pentru că locuitorii lui sunt români şi vorbesc limba română. Însă pentru menţinerea identităţii şi a limbii (de fapt, nu se poate una fără alta) într-un ţinut înjugat atâta amar de vreme la un regat sau la un imperiu – după mersul politicii – care nu ar fi avut drept asupra lui, dar l-au stăpânit prin vicleşug, abuziv şi opresiv, e nevoie de întreţinerea parei conştiinţei de neam. Şi, în această vatră românească – Finteuşu Mare –, fiecare generaţie, fiecare familie, fiecare ins a pus cel puţin câte o surcea, încât românitatea a fost pregnantă şi activă în toată durata existenţei acestor oameni aici, chiar dacă a fost nevoie şi le-a fost în fire să se situeze mai mult în defensivă.

O asemenea prezenţă într-o conjunctură cardinală şi prezenţă promptă alături de semeni ajunşi la mâna unei justiţii injuste au avut finteuşenii în timpul procesului memorandiştilor, când au trimis, probabil prin telegraf, o scrisoare de solidarizare cu fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania imediat după începerea procesului lor[1]. Textul – datat pe stil nou: 10 mai 1894 şi publicat trei zile mai târziu (duminică, 13 mai) la Sibiu, în „Tribuna”[2], an. 11, nr. 89, p. 354 – este concis, dar comunică tot ce trebuie şi neechivoc:

La Lupta în care aţi întrat rugăm pe Dumnezeul dreptăţii să vă dee tărie sufletească, curagiu întru toate, consimţind cu d-voastră vă dorim să eşim învingători!

Întreg poporul român din Finteuşul-mare

 Impresionant. Voi aţi intrat în luptă, pentru voi ne rugăm, vă împărtăşim credinţa şi dorinţa şi vă dorim (vouă) să ieşim (voi, cu noi, cu tot) învingători. În numai câteva cuvinte, sunt pronunţate răspicat asentimentul şi adeziunea, ştiinţa că acesta este adevărul, unitatea de credinţă, de voinţă, de preocupări, angajarea în temerara întreprindere a actului memorandist, susţinerea emoţională a celor care sunt cu un pas mai în faţă. De altfel, în finalul „procesului”, dr. Ioan Raţiu va spune acelaşi lucru: „Ca persoane particulare, nu avem ce căuta înaintea acestei curţi cu juraţi, fiindcă noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român [...]”.

LOUIS BRAILLE – STRĂBUNUL MEU, UN PIC

În casa bunicilor mei paterni, pe un perete, era portretul lui Louis Braille. Ştiam acest nume de când eram foarte mică. Ştiam şi că este inventatorul alfabetului pentru nevăzători. Bunicul mi-a spus devreme, mult înaintea puterii mele de înţelegere, despre el. Nu ţin minte momentul. Poate că mi-a povestit mai multe, dar nu am reţinut decât esenţialul. Sau poate că mi-a spus numai esenţialul. În orice caz, a fost tot ce trebuia ca acest nume, împreună cu imaginea de pe perete, să-mi impună respect şi să-mi transmită un nu ştiu ce fel de căldură. Nu cred că în vizitele mele la bunici am reuşit vreodată să ocolesc portretul care mă atrăgea şi mă „punea la punct”; mă făcea să-l privesc şi simţeam că mă domină; retina înregistra imaginea unui om cât se poate de simplu şi inima (de minte, nu putea fi vorba) îi developa grandoarea. Îmi erau familiare voluminoasele cărţi ale bunicului, dar mă uitam la ele încurcată. Semnele lor îmi apăreau cu totul misterioase şi mă intimidau. Ştiam ceva, vag, că e un alfabet imaginat de omul din gravură. Enigma din portret se conjuga cu indescifrabilul din cărţile acelea care aveau şi un format neobişnuit. Mi-l amintesc pe bunicul cu placa braille pe genunchi (niciodată la masă), scriind. Mi-l amintesc cu cărţi groase, în braţe, citind. Ştiam, indefinit, că în ele era prezent Louis Braille. Ştiu, acum, ceva mai multe. Tot de natură sentimentală: Louis Braille – străbunul spiritual al bunicului meu! El mă fascina din ramă şi literele lui mă fascinau din filele de carton. Şi punctatorul mă uimea cum nu alunecă pe hârtie, ca tocul sau creionul, ci sfredeleşte, direct, până în adînc, ştiinţa şi pătrunde, impetuos, poezia – ca instrument de cucerire şi de înstăpânire şi de suveranitate, ce este în vastul imperiu al spiritului.

Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare. Duhovnicească ctitorire

Voci de un albastru profund plutind peste un verde de grâu când e el de doi laţi, rostogolite de sub gube ca zorii, cu un firicel tricolor prins în dreptul inimii române şi o cocardă de cuprindere, iar pe umăr cu mâna femeii care a tors, a ţesut, a croit, cusut, vâltorat. Cântecul străbate grijile de azi şi greul dintotdeauna, cu grai de dor şi spunere fermă – strajă la iubirea de Ţară şi de ţarină, memorie a demnităţii de a fi Român. Adiere sau talaz, după cum glasul dezmiardă graiul pâinii – limba vechilor cazanii sau pune cadenţă apăsată şi de încredere într-un ’Nainte, căci apa, pământul şi cerul / Şi Dumnezeu este cu noi. Ori răsunet psaltic solemn-smerit: Ţie să cuvine cântare.

Corul bărbătesc din Finteuşu Mare... Neamul nostru în sinteză: suflet blând şi purtare aspră, de oameni mereu în apărare – scut lângă ogradă, scut la fruntariile Patriei, scut la Credinţă de peste Două mii de generaţii şi uniţi în cântec deodată cu Unirea.

DIVAN DOMNESC SUB STREAŞINA MĂNĂSTIRII

O convorbire între viaţă şi cărţi

 

N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea.

Convorbirile de la Rohia care, în rezumat, prezintă înfăţişarea celor şapte zile ale Creaţiei, sunt precedate de O convorbire între viaţă şi cărţi (dezvăluind ceva din perimetrul ermetic al pregenezei unde şi când toate existau, numai că ansamblul era nelămurit în întrepătrunderile sale).

O convorbire „între viaţă şi cărţi” conţine principalele direcţii pe care le vor urma, pe pista Genezei, cele şapte zile: despre reacţie (1), compartimentare (2), competenţă (3), subtilitate (4), exteriorizare (5), specializare (6), har (7).

Capitolul Ziua întâi pune problema atitudinii omului de rând (a specialistului) şi a celui de excepţie (a artistului) în faţa vieţii, atitudine care poate fi serioasă ori ludică. Acest „gest” corespunde culturii, care este fie ştiinţifică (serioasă), fie artistică (ludică). Amândouă reclamă curaj (etic – ştiinţa, estetic – arta). Poziţia faţă cu viaţa manifestată individual e asemenea primei zile a Creaţiei, în care Dumnezeu – prin imperativul (voinţa Tatălui) „Să fie lumină!” – ia atitudine instituind impresia, deci simţirea contra nepăsării , ceea ce în Noul Testament corespunde Naşterii Domnului – altei Creaţii, la alt nivel, în altă ordine. Arta este şi ea zidire, cu mujloace profane, însă cu dar dumnezeiesc de geniu, artistul fiind binecuvântat cu înaltă sensibilitate, făcută să contracareze ignoranţa, amorţirea, neglijenţa. În plan liturgic, e vorba de „Naşterea de Sus”, prin Sfânta Taină a Botezului, de recrearea celui care primeşte botezul, de sădirea „eticului şi esteticului” în om, de îndatorarea omului la curajul manifestării oneste a poziţiei sale particulare în faţa universalului şi a obştescului, cutezanţă care poate fi exprimată în ton grav sau de agrement. Artistul e şi el un ziditor: de stil, un întemeietor de receptivitate, de uz, de rafinament, un „botezător” cu idei, cu voinţă (cum se exprimă Steinhardt privitor la Constantin Ţoiu) „de a înţelege, de a explica şi a face lumină, voinţă caracteristică scriitorilor care nu sunt simpli făcători de cărţi”. Ca prima zi a lumii, „arta şi cultura sunt totodată trezire, fascinaţie şi feerie”. Ca nou-născutul înaintea botezului, „postmodernismul nu-i decât negaţie şi un vas care aşteaptă să fie umplut”. Curentul acesta contemporan nouă dă deocamdată artă nelucrată, care îşi aşteaptă altoiul. Referitor la „imaginaţia formativă, ordonatoare” (similară actului demiurgic) Ioan Pintea adaugă că o operă perenă trebuie să aibă „curaj estetic, dar şi curaj etic fiindcă unul şi acelaşi e curajul când spargi prin tehnică o scriitură şi o atitudine estetică, o lâncezită, leneşă, contrafăcută şi pretinsă literatură, ori când subiectul, tema, naraţiunea în sine sunt încărcate de adevăr, de îndrăzneală, de nereţinută putere modelatoare, descoperitoare”. Concluzia – numită în carte Suplimentul zilei – ne povesteşte despre Vasile de la Poiana Mărului „care ne îndrumă spre neîntrecuta de nici o alta virtute dreaptă socotinţă şi care ne dă încredere în putinţa noastră, aşa slabi, contradictorii şi iremediabil supuşi dialecticii cum suntem, de a şti totuşi unde se află binele şi unde se află răul, încotro se cuvine să mergem şi ce se cuvine, cu orice preţ, fie el cât de mare, să ocolim”. În tălmăcire, ar veni trăirea (simţirea de care vorbeam) împotriva impasibilităţii, nepăsării, entuziasmul advers flegmei. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.