(Câteva cuvinte despre: Ion Mârzac, Nesfârşitul elogiu. Versuri. Vol. 2, Cluj-Napoca, Mega, 2011)
Când baci la stele, când vânător de stele, Ion Mârzac scrie o poezie care cucereşte de la prima lectură, atât prin eleganţa stilului netributar sub niciun aspect calofiliei ieftine (deşi cartea Domniei Sale nu este lipsită de formidabile imagini poetice), cât şi prin inteligenţa şi erudiţia autorului. Printre poeme, lectorul se pomeneşte aici în mitologia asiro-babiloniană, aici în cea greco-romană, dincolo în istorie reală; când în spaţiu legendar, când în unul antic reautentificat, sau este purtat prin cultură şi ştiinţă – mai mult sau mai puţin „generale”. Foarte exigent, Ion Mârzac presară multe pietre de încercare în calea cititorului său, pentru că nu tot bacalaureatul de astăzi a auzit (de exemplu) de Amalthea, ca să poată pricepe ce-i cu Capra. Pe ce pariem că nu-l poate identifica nici pe Mihai?! Darămite când unele cuvinte apar în formă „ascunsă”! – scăpări de culegere şi apoi de corectură, cum este, de pildă, Patria Eudomoniei, care vrea să sugereze Grecia (patria lui Aristotel, adică) şi era mult mai uşor de prins sugestia dacă apărea scris corect (eudaïmonia sau măcar eudemonie). Pietre şi pietre de încercare. Dar nu le vom inventaria.
