Și pleu, și prea plin – PLEONASMUL

Una din profesoarele mele de română ne explica, la aprecierea ei și naiv convinsă, că termenul pleonasm vine de la… pleu (literar: tablă, tinichea), fiindcă un pleonasm sună ca pleú’ J Categoric! Sub aspect estetic. Lingvistic însă etimologia este cu totul alta. Cuvântul vine la noi din franceză (s.m. pléonasme), iar în franceză din greaca veche (pleonasmos), fiind acolo un derivat de la pleon, care înseamnă „mai mult”. Adică mai mult decât trebuie, astfel că pleonasmul este o expresie care dă pe dinafară. Aceasta este o chestiune care ține fie de gândire, fie de informare, fie de capacitatea de control mai ales în cursul vorbirii, în cazul din urmă nefiind o problemă cronică de logică, nici de cultură, ci doar una de atenție – o scăpare din vedere de moment a inventarului lexical folosit deja într-o anumită frază.

C-un (sau... cu-n?) și altele

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, un pic profană, putem înlocui adjectivul pronominal nehotărât cu pronumele nehotărât corespunzător, pus în formele lui flexionare: c-unul, c-una, c-unii, c-unele, pe care probabil nu ne-ar veni să le scriem cu-nul, cu-na, cu-nii, cu-nele.