(Finteuşu Mare)
S-a făcut că am ajuns într-un prag de bună-seară (când îi mai bine pe pământ) în satul de la poalele Tricolorului – Finteuşu Mare, sat bine dichisit de oamenii lui vizibil buni gospodari şi care vor să fie în pas cu vremea. Tocmai asta m-a dezamăgit: că nu m-am simţit deloc într-un sat – parcă era un cartier de case al unui oraş, ba chiar mai ferchezuit. Cum am sosit, am făcut cunoştinţă cu câţiva membri ai renumitului cor finteuşean şi s-a întâmplat ca mai toţi să fie constructori. Asta am asociat-o imediat cu demolarea (că unde să construiască atâţia constructori, dacă nu pe locul unor vechi case?) şi m-am gândit cu îngrijorare la singura casă în traseul meu prin Finteuş (undeva, pe la intrarea în sat, pe stânga) care mai indică faptul că eşti într-un sat. Va scăpa? Nu va scăpa? Nu va scăpa! Nici uliţe n-am văzut, ci doar drumuri riglate la milimetru. Şi parcă nici vegetaţie nu era – toată ascunsă prin curţi, străzile curăţate „frumos”.
Noroc că seara – o seară lungă, de iunie – cobora şi
cobora, până a înnobilat totul cu umbre şi-a adus briza unei nopţi
liniştitoare.
După vreo două-trei luni, vorbesc la telefon cu un
corist. Zice „staţi să ies pe balcon, că n-am semnal bun aici”. Să am, aş da un
regat pentru-un târnaţ.
Gata. Satul românesc e de nerecunoscut.
Însă „de nerecunoscut” nu înseamnă că nu există. Există o
Românie tainică – de care vorbea
Artur Silvestri. N-o s-o găsim în lucrurile văzute, care se schimbă sau dispar.
