Una din profesoarele mele de română ne explica, la aprecierea ei și naiv convinsă, că termenul
pleonasm vine de la… pleu (literar: tablă, tinichea), fiindcă un pleonasm
sună ca pleú’ J Categoric! Sub aspect estetic. Lingvistic însă etimologia
este cu totul alta. Cuvântul vine la noi din franceză (s.m. pléonasme), iar
în franceză din greaca veche (pleonasmos), fiind acolo un derivat de la pleon,
care înseamnă „mai mult”. Adică mai mult decât trebuie, astfel că pleonasmul este
o expresie care dă pe dinafară. Aceasta este o chestiune care ține fie de gândire,
fie de informare, fie de capacitatea de control mai ales în cursul vorbirii, în
cazul din urmă nefiind o problemă cronică de logică, nici de cultură, ci doar una
de atenție – o scăpare din vedere de moment a inventarului lexical folosit deja
într-o anumită frază.
