KAZIKLU, adică Ţepeş

Kaziklu (Satu Mare, Solstiţiu, 2002) este a doua carte a trilogiei dedicate de Milian Oros lui Vlad Ţepeş.

Ca timp, romanul încadrează cea de-a doua domnie a voievodului cu personalitatea deja definită – etapă de impunere mai pregnantă a autorităţii domneşti (rezultat al celebrelor spre luare-aminte trageri în ţeapă – binecunoscute şi de turcii care-i vor zice, pe limba lor, Kaziklu – şi al dejucării conspiraţiilor boiereşti), de consolidare a sistemului defensiv al Ţării (construirea Turnului Chindiei, cu rost de apărare a cetăţii Târgoviştei, restaurarea Cetăţii Poienari de la Căpăţâneni-Ungureni, Arefu, întărirea cetăţii voievodale a Bucureştiului – repere arhitectonice reale), etapă a acţiunilor de slăbire a puterii vrăjmaşilor externi (asaltul „de catifea” asupra Castelului de Roşia sau lichidarea garnizoanelor turceşti din dreapta Dunării). Moment şi mai important al cărţii este înfrângerea oştii otomane trimise de sultan drept „pedeapsă”, dar şi din tradiţionalul, atunci, vis expansionist al Imperiului.

Cum se vede, trama este montată într-un sistem de referinţe reale, reconstruite. Însă multe din elementele particulare (din sfera privată, mai ales) sunt, bineînţeles, imaginare – susceptibile totuşi de a fi reale şi acestea din urmă –, în care intră cadrul natural, cel ambiental, cel social-temporal, portretul, evenimentul, atitudinea, replica, vocabularul. Din adevăr şi fantezie, din mimesis şi descriere, rezultă culoarea locală. Scriitorul, foarte bine documentat, având la îndemână şi legenda, a prins – decantând informaţia din mărturiile inexpresive ale actelor, unele subiectiv redactate, unele incomplete, altele laconice şi, poate, confuze, sau cea din sursele contradictorii, în care intră şi studiile istoricilor – spiritul timpului de-acum cu mult peste 600 de ani şi, în această distanţă, a putut face o evaluare a conjuncturii, a deciziilor, a clarităţii şi fermităţii transmiterii ordinelor, a preluării şi aplicării lor de către cei din sfera de autoritate şi a ducerii lor la îndeplinire (sau nu) de către cei cu atribuţii de execuţie. Şi a ieşit o carte aproape de litera documentului, dar gândită în duhul vremii descrise – ceea ce, în fapt, este totul (fiindcă oricând „duhul face viu”).

Acasă, din îndepărtate zări

Motto:

„România mea personală. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier” (Delia R. Hornfeck)

Aşa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toată istoria noastră – obişnuită cu băjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri - şi fenomenul tinde să ia o şi mai largă anvergură. La vârsta primului salariu, copiii îşi întind aripile şi zboară până cine ştie unde. Vatra Ţării pare că va rămâne, în câţiva ani, pustie.

În realitate, despărţirea de ţarina asta sărăcită şi compromisă nu se întâmplă niciodată. Ducem cu noi, până departe şi pentru totdeauna, limba care, uitată de tot de-ar ajunge, tot maternă rămâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi şi o mentalitate, o fizionomie singulară strânsă din chipurile părinţilor, bunicilor, străbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncă, de gândire, de iubire. Şi dăm, din ele, şi altora. Lăsăm urmă. Lăsăm un spaţiu mai bogat.

Se ştie, în general, că „diaspora” înseamnă „împrăştiere”; mai puţin atenţi suntem la componentele cuvântului: greceştile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) şi „spora” („sămânţă”). Deci, înţelesul întreg al cuvântului este: seminţie/neam/gintă presărată peste/prin/între/printre alte popoare. Trăieşte, de fapt – risipită pe mii de kilometri –, o lume românească, de multe ori, fără legături între oamenii ei – suspendaţi numai în izbucnit sau înăbuşit Dor.

DEBUT DE PATRIMONIU (Editio princeps)

Din cauza definiţiilor de dicţionar sumare sau confuze, din imposibilitatea de informare prin intermediul altor surse, poate şi din cauza insuficientelor investigaţii ale celui interesat, se ajunge de multe ori la erori în înţelegerea şi, mai grav, folosirea unor termeni (adică transmiterea greşelii, creându-se pericolul generalizării ei). Sigur că e preferabilă evitarea cuvintelor necunoscute sau vag cunoscute, dar tentaţia etalării unui lexic rar bate, în cazul multora, simţul şi practica prudenţei. Răsplata este ridicolul, deşi se visase elevaţia.

O profesoară de liceu care şi-a asumat şi rolul de critic literar (un critic interesant, de altfel) scrie despre „ediţia princeps” a unui scriitor contemporan, nici el rău, fără a trece însă de un nivel mediu, şi, mai ales, cunoscut foarte puţin în afara perimetrului în care locuieşte şi, evident, „activează” – autor care nu are şansa de a fi vreodată înscris între clasicii literelor române.

Or, ediţia princeps este prima ediţie a cărţii unui autor clasic – nu neapărat din antichitatea greco-romană sau aparţinând curentului artistic clasicism. A fi clasic se referă aici la a fi un scriitor de înalt nivel, de o anumită vechime, reprezentativ pentru literatura naţională căreia îi aparţine, dacă nu chiar pentru ceea ce se numeşte literatură universală. O ediţie princeps nu se cunoaşte la data apariţiei. Pentru a dobândi calificativul princeps, e nevoie de prestanţă, confirmare şi patină. Tot aşa cum strămoşi nu sunt nici tatăl, nici bunicul, dar devin, după câteva generaţii, strămoşi ai urmaşilor noştri, care să le şi reţină, pe cât posibil, părţile pozitive (ca motiv de laudă/mândrie).

Octavian Goga – cel mult coautor al poeziei „sale” Sărbătoare

Octavian Goga nu a scris o poezie intitulată Sărbătoare.

Primul care i-a atribuit-o este Octavian Tăslăuanu, în amintirile lui despre revista „Luceafărul” (vezi: Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei «Luceafărul». Partea I. Epoca budapestană, Bucureşti, „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1939, p. 38-39). Erau deja, la apariţia cărţii, 37 de ani de la fondarea revistei, o revistă care se edita în manieră destul de modernă – cam ca acum, publicaţiile electronice, care nu mai au sedii tradiţionale de redacţie. „Luceafărul” avea sediu, la început, improvizat, şi colectiv redacţional, dar redactorii erau de multe ori în alte localităţi din ţară sau din străinătate şi, în asemenea situaţii, chiar şi în perioada sibiană, îşi onorau de la distanţă obligaţiile, prin corespondenţă poştală. Tăslăuanu fie că a uitat, după atâta vreme, unele lucruri, fie că nici nu le-a cunoscut (pentru că nu toate i s-au petrecut sub ochi). N-a avut nici posibilitatea să verifice informaţiile pe care le-a dat. În ce priveşte poezia Sărbătoare, pe Tăslăuanu îl va fi dezorientat stilul parţial asemănător cu al poetului consacrat deja, la ora apariţiei acestor versuri. A trecut poezia ca fiind scrisă de Goga ştiind şi obiceiul poetului de a face şi pe corespondentul (uneori, pe la începuturile revistei, pentru stimularea colaborărilor, probabil), în calitatea sa de redactor responsabil cu „Poşta redacţiei”. Eroare scuzabilă.

Vine însă, după alţi 34 de ani (socotiţi tot după datele de publicare), Dan Smântânescu şi o include în cartea de poezii „descoperite” de el, ba încă şi cu explicaţia lui Tăslăuanu (Octavian Goga, Poezii inedite descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1973, p. 23, 143). Mai trec 28 de ani şi îndrăzneşte să publice poezia, cu explicaţia preluată de la Smântânescu, preagrăbitul Ion Dodu Bălan (vezi: Octavian Goga, Opere. I. Poezii. Teatru. Mărturii. Însemnări. Jurnale, Ediţie, note, variante şi comentarii de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, p. 620, 1210-1211).