Mărturisirea mea de credinţă literară trebuie să poarte numele bunicilor: Tuca.
Cei doi Tuca au fost foarte diferiţi. Unul – ardelean, om simplu – a avut şase clase declarate (în realitate, poate, mai puţine) şi provenea dintr-o familie de ţărani săraci. Celălalt a fost dobrogean. El a orbit, în copilărie, dar, părinţii lui fiind foarte înstăriţi, a fost trimis la multe şcoli şi a devenit profesor.
Atât de neasemănători, dintr-un resort instinctiv, totuşi, eu îi tratam nediferenţiat. Începând cu numele. Joaca mea principală consta în a mi-i face păpuşi. Le împleteam puţinul păr (în privinţa asta, semănau), le puneam fundiţe, agrafe, clame. Şi ei erau în al şaptelea cer. Fără să ştie unul de altul, la fel de topit era cel care mă vedea, ca şi nevăzătorul; la fel cel care a trăit în lipsuri, neştiind ce-s jucăriile, ca şi cel care, material vorbind, a avut de toate; la fel cel condus numai de bunul simţ, ca şi cel educat în mod „dirijat”.
A fost un semn pe care-l voi fi perceput fără (desigur) a-l fi înţeles. Niciodată n-am putut pierde din vedere (inexplicit, la început, conştient, pe urmă) faptul că una e aparenţa şi alta esenţa. Lipsită de un minim simţ practic, am preţuit totdeauna bunătatea şi prea puţin frumuseţea, calitatea şi deloc cantitatea, fondul în detrimentul formei – valori (pentru mine) pe care le caut şi în lucrările literare citite.
Mi s-a povestit că, pe când aveam puţine luni, era să mor, cu mama şi cu tata lângă mine (şi din cauza lor). Tuca cel orb (aflat în altă încăpere) a recunoscut, după plânsul meu, pericolul şi a intervenit, pentru a mă salva, cu o promptitudine, o violenţă şi o eficienţă de care n-ar fi fost în stare mulţi oameni valizi. A trebuit să pricep, după ani de (inconştiente) decantări, că puterea adevărată nu este fizică.
