Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i
întrebarea” nehamletiană.
Unii „știu” și greșesc, alții
nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au
gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc
răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice
și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o
ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î
este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de
vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.
În materie de ortografie, când
ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută
după ureche. În ce-l privește pe c-un,
ca metodă de lămurire, un pic profană, putem înlocui adjectivul pronominal
nehotărât cu pronumele nehotărât corespunzător, pus în formele lui flexionare: c-unul, c-una, c-unii, c-unele, pe care probabil nu ne-ar veni
să le scriem cu-nul, cu-na, cu-nii, cu-nele.
