Strategie ortografică machiavelică

        Propun celor care au dificultăţi în ce priveşte scrierea corectă a unor cuvinte cu desinenţa în i sau ii să reţină această egalizare, din titlu (făcută din raţiuni exclusiv lingvistice): miniştri = şacali şi etichetarea absolut aiuristică în privinţa sensului, dar bună de proptea în momente de disperare „ortografică”: ochi şacali.

        Scrierea substantivelor (puteţi sări acest paragraf şi următorul) masculine plural-articulate şi plural-nearticulate aflate în formă de nominativ/acuzativ este o interminabilă sursă de greşeli. Aşa-zisa noastră ortografie fonetică notează cu acelaşi semn atât un i scurt (practic, o consoană tematică moale – ca în arici, călători, corbi, istorici, peşti, şacali -, sau i semivocalic, de exemplu: boi, lei, mâncăi, pui), cât şi un i plin, un i propriu-zis, un i vocalic: codri, maiştri, miniştri, monştri, scafandri. Normele ortografice s-au stabilit, între altele, şi după principii morfologice.

        N-ar strica să se ştie că orice substantiv masculin (evident, dacă nu avem de-a face cu vreun singulare tantum, cum ar fi – pentru cine nu mai ştie - aur, lapte, orez, sânge) primeşte, grafic, la plural, un i (din punct de vedere fonetic, i scris este vocalic, semivocalic sau marcă a unei consoane palatalizate). Dacă, în plus, e determinat prin articol hotărât (în cazul în care aţi uitat, precizez, aşa, mai colocvial, că articulare hotărâtă e totuna cu o arătare cu degetul, adică e o „desemnare”), mai capătă, în scris, un i. Nu-i greu: un i de la plural plus un i semn de articol fac doi i.

        Cine, însă, nu ştie, trebuie să se descurce altfel. Cea mai bună metodă, într-o asemenea încurcătură este substituţia. Bineînţeles, se vor înlocui (pentru o secundă şi doar convenţional) termeni din aceeaşi categorie morfologică – în situaţia dată, tot un masculin nedefectiv de număr -, dar în privinţa căruia nu există ezitări în modalitatea de scriere.

        Aş sugera reţinerea cuvântului şacal, ca piesă de schimb, fiindcă nu numai că nu ridică probleme de scriere, dar, datorită conotaţiilor lui peiorativ-hazlii, se şi potriveşte în multe contexte în care substantivul derutant (ca grafie) este un animat. De fapt, nici nu e nevoie ca ceea ce rezultă să reprezinte un context logic.

        Mai pe scurt, de câte ori s-ar scrie şacali, se va pune tot un singur i şi la maiştri, membri, miniştri, monştri etc. şi, de câte ori s-ar scrie şacalii, se va proceda la fel, punând doi i şi în aceleaşi cuvinte, articulate (maiştrii, membrii, miniştrii, monştrii etc.).

Exemple:

Doi miniştri [v-aţi imaginat, repede, cum aţi scrie „doi şacali”] au lipsit de la şedinţă.

Printre miniştrii din guvern [printre şacalii din guvern], opiniile sunt împărţite.

Organizaţia noastră are, deja, mulţi membri [mulţi şacali].

La întrunirea de joi, au fost invitaţi toţi membrii [toţi şacalii] partidului nostru.

        Deşi enunţul rezultat va fi un nonsens, se poate folosi (pentru a nu memora prea multe piese lexicale de substituţie) acelaşi cuvânt – şacal – şi ca element de probă pentru inanimate care ridică aceeaşi problemă de scriere: cedru, codru şi altele. S-ar putea folosi, pentru comparare, tot inanimate, ca ardei, cercel, copac etc., dar nici aşa nu ar rezulta totdeauna expresii „normale”. Eu zic să rămână şacal. Raţionalul expresiei sacrificat pentru raţiunea scrierii. Merită. Verba volant, scripta manent.

Romgleză? – Niciodată

Obedienţa românului în faţa Vestului este numai aparentă. Românul este, în general, un mare xenofil – îi admiră şi pe „răsăriteni”, şi pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauză că, având înnăscută smerenia creştină, nu se ştie considera „elită” şi nu-i vine să creadă că în rândurile lui pot exista vârfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt băgate în seamă tocmai de noi) şi se simte inferior unora mult mai puţin merituoşi, dar „străini” (străini de smerenie, însă). De acolo şi cantitatea considerabilă a împrumuturilor lingvistice – în special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decât ale noastre.

Asistăm, acum, la o puternică mişcare de adoptare a unor cuvinte englezeşti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viaţa privată şi cea profesională. Nu aveam termeni adecvaţi pentru a exprima toate noutăţile care au apărut. S-au deschis graniţele teritoriale şi ne-am pomenit într-un câmp de influenţă marcat de extinderea şi la alţii a folosirii termenilor englezeşti. Au fost contaminate şi limbile de largă circulaţie, darămite a noastră. Englezismele sunt, în vremurile noastre, şi o necesitate, nu doar o modă.

Dar, dacă se poate vorbi de „frangleză” şi alte „-gleze”, romgleză nu va fi vreodată. Noi avem o limbă invulnerabilă pentru că are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este făcut dintr-o membrană extrem de elastică (parcă ar fi fost concepută de bătrânii noştri ca o prefigurare a spaţiului informatic-electronic).

Puzderia englezismelor, care pe cei din generaţia mea (aflată, acum, în asfinţitul vieţii) de multe ori îi oripilează (pe mine, la fel) îmbogăţeşte limba română, îi face bine şi o fortifică.

Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Şi primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate să fie şi vreo excepţie). Deci creşte mult inventarul acestui gen pe care nicio altă limbă romanică nu-l conservă, deşi latina l-a avut.

Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural în „-uri” (cu desinenţa legată, provizoriu, prin cratimă: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminaţia neprecedată de linioară: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce înseamnă o adevărată resuscitare a unei caracteristici lingvistice româneşti, ştiut fiind că, de mai demult, se manifestă un curent de înlocuire a acestui plural cu cel în „-e” (simţit ca fiind mai modern şi mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizată, deşi legiferată, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” şi de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar câteva exemple din categoria destul de mare şi, mai ales, prosperă a pluralului „-uri” (activ în secolul al XIX-lea) transformat în „-e”. Tineretul ăsta – pe care mulţi îl vedem superficial, comod, slab instruit şi lipsit de conştiinţă de neam –, dintr-un instinct românesc (că din ce altceva?) reînvie o desinenţă de a cărei rarefiere nu el e vinovat.

Cuvintele împrumutate în timpurile noastre sunt modelate şi mai departe, tot după tipícul gramatical-morfologic românesc. Astfel, le întrebuinţăm în vorbire/scriere declinate şi, mai ales, însoţite de articol nehotărât („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotărât (unele scrise fără cratimă, altele, deocamdată, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curând va dispărea, la toate, linioara, iar grafia englezească se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenţa în paralel a articulărilor proclitică şi enclitică este alt lucru care diferenţiază româna de celelalte limbi romanice; în plus, o deosebeşte şi faţă de latină – limbă fără articol.

Mai mult, encliza şi procliza neprivind numai articularea – toată flexiunea morfologică prin clitice se realizează –, sunt întărite şi alte categorii gramaticale, în special cele care privesc verbul, deoarece şi verbe s-au importat, dar în cantitate mai mică.

„CĂTINEL, MOARTE, NUMÁ...”

Iau un vas plin cu apă. Aşez o oglindă şi o expun cu faţa spre soare. / Din fund sau de pe margine, soarele îşi trimite atunci razele de lumină înafară, el însuşi însă nemicşorându-se deloc prin aceasta. Reflectarea oglinzii în lumina soarelui se află în soare; şi totuşi soarele şi oglinda rămân fiecare ceea ce sunt. La fel şi cu Dumnezeu: El se află în suflet... şi totuşi nu-i acolo, ci numai reflexul sufletului e în Dumnezeu. Dar sufletul şi Dumnezeu rămân totuşi ceea ce sunt, iar Dumnezeu devine, prin aceasta, orice creatură.

(Jurgis Baltrušaitis[1])

Nota distinctivă a poeziei lui Teofil Răchiţeanu este dată de modificarea ac-centului – a accentului fonologic, a accentului sintactic şi a celui semantic. Prin intervenţii nucleare (asupra accentului propriu-zis al cuvântului), plastice (morfologi-ce), transmutaţionale (contexte insolite) sau cinetice (la nivelul topicii – cuvintele fi-ind „mobilizate”, făcute să se „mişte” de pe locul obişnuit), poetul aduce în prim-pla-nul atenţiei piese de vocabular care sunt ţinute, de vorbirea curentă, în situaţii şi pozi-ţii bine stabilite şi devenite, de aceea, şterse, incolore, de expresivitate modestă. Ur-marea este o lirică adresată, cu prioritate, intelectului. Poetul, profund meditativ, nu este cufundat în sine, ci îşi calculează bine, cu luciditate, expresia – de unde rezultă o poezie (a cărei calitate cu totul elegiacă este discutabilă) limpede şi iradiantă, eufo-nică, splendidă şi, mai ales, filozofică – mizând mult pe intuiţia lectorului, dar încura-jând şi fantezia acestuia.

FONOLOGIA. MORFOLOGIA

Simpla deplasare a punctului de intensitate a unui cuvânt (acţiune de reaşezare în ordinul ponderabilităţii) întăreşte centrul de greutate al semnificaţiei acestuia. Ritmul – element de prin rang în veritabila versificaţie – este dependent, se ştie, de alternanţa silabelor accentuate şi neaccentuate. Pentru susţinerea tempoului, Teofil Răchiţeanu modifică frecvent locul tradiţional al accentului, lucru care reformează şi intonaţia. Se face mai bine observat, în acest fel, un cuvânt (nu în detrimentul contextului, ci în câştigul lui), ceea ce dă şi un efect acustic de o extraordinară muzi-calitate. Bizar este că, în loc să lase o impresie de cuvânt neologic, neofonetismul aduce un son de epocă de demult - mai cu seamă în circumstanţa recreării unui accent paroxiton, preferat, de altfel, dintre toate, de limba noastră (aúră sau Vultúrul, de exemplu, sunt, de fapt, aduse mai acasă) sau de regionalism conservat în metrica populară (codrú, gîndú, primăvará, lumeá, icoaná, duminicá, moarteá) – când poetul atribuie cuvântului un accent oxiton – care, de regulă, dar nu neapărat, coincide cu un articol în encliză, deci cu un rudiment de cuvânt care va fi fost cândva întreg şi accentuat. Poetul operează, cum se vede, şi o reabilitare. Eliberarea de constrângerile modernismului centrează interesul lectorului pe valorile strămoşeşti, în care filozofia se afundă în mit şi mitul se extrage din bunele raporturi ale omului cu divinitatea.