Iau un vas plin cu apă. Aşez o oglindă şi o expun cu faţa spre soare. / Din fund sau de pe margine, soarele îşi trimite atunci razele de lumină înafară, el însuşi însă nemicşorându-se deloc prin aceasta. Reflectarea oglinzii în lumina soarelui se află în soare; şi totuşi soarele şi oglinda rămân fiecare ceea ce sunt. La fel şi cu Dumnezeu: El se află în suflet... şi totuşi nu-i acolo, ci numai reflexul sufletului e în Dumnezeu. Dar sufletul şi Dumnezeu rămân totuşi ceea ce sunt, iar Dumnezeu devine, prin aceasta, orice creatură.
Nota distinctivă a poeziei lui Teofil Răchiţeanu este dată de modificarea ac-centului – a accentului fonologic, a accentului sintactic şi a celui semantic. Prin intervenţii nucleare (asupra accentului propriu-zis al cuvântului), plastice (morfologi-ce), transmutaţionale (contexte insolite) sau cinetice (la nivelul topicii – cuvintele fi-ind „mobilizate”, făcute să se „mişte” de pe locul obişnuit), poetul aduce în prim-pla-nul atenţiei piese de vocabular care sunt ţinute, de vorbirea curentă, în situaţii şi pozi-ţii bine stabilite şi devenite, de aceea, şterse, incolore, de expresivitate modestă. Ur-marea este o lirică adresată, cu prioritate, intelectului. Poetul, profund meditativ, nu este cufundat în sine, ci îşi calculează bine, cu luciditate, expresia – de unde rezultă o poezie (a cărei calitate cu totul elegiacă este discutabilă) limpede şi iradiantă, eufo-nică, splendidă şi, mai ales, filozofică – mizând mult pe intuiţia lectorului, dar încura-jând şi fantezia acestuia.
FONOLOGIA. MORFOLOGIA
Simpla deplasare a punctului de intensitate a unui cuvânt (acţiune de reaşezare în ordinul ponderabilităţii) întăreşte centrul de greutate al semnificaţiei acestuia. Ritmul – element de prin rang în veritabila versificaţie – este dependent, se ştie, de alternanţa silabelor accentuate şi neaccentuate. Pentru susţinerea tempoului, Teofil Răchiţeanu modifică frecvent locul tradiţional al accentului, lucru care reformează şi intonaţia. Se face mai bine observat, în acest fel, un cuvânt (nu în detrimentul contextului, ci în câştigul lui), ceea ce dă şi un efect acustic de o extraordinară muzi-calitate. Bizar este că, în loc să lase o impresie de cuvânt neologic, neofonetismul aduce un son de epocă de demult - mai cu seamă în circumstanţa recreării unui accent paroxiton, preferat, de altfel, dintre toate, de limba noastră (aúră sau Vultúrul, de exemplu, sunt, de fapt, aduse mai acasă) sau de regionalism conservat în metrica populară (codrú, gîndú, primăvará, lumeá, icoaná, duminicá, moarteá) – când poetul atribuie cuvântului un accent oxiton – care, de regulă, dar nu neapărat, coincide cu un articol în encliză, deci cu un rudiment de cuvânt care va fi fost cândva întreg şi accentuat. Poetul operează, cum se vede, şi o reabilitare. Eliberarea de constrângerile modernismului centrează interesul lectorului pe valorile strămoşeşti, în care filozofia se afundă în mit şi mitul se extrage din bunele raporturi ale omului cu divinitatea.
Captarea atenţiei şi dirijarea ei spre un verb prea banal altfel se realizează prin încă câteva mijloace de accentuare lexical-morfologică: afereză (Miresmează-n nori grădine; [...] plinind cea soarte; Aripi tinse; Coperişul de argint; Podobeşte-a lui cunună; ochi păienjeniţi; Rusalim), apocopă (străluce; luce; Năluce-n adînc şi-nfloa-re; Calul hohotă), poliptoton (Cu argint viu argintată; Nimeni pe nimeni la nimica nu cheamă), singular particularizat – singular de restrânsă circulaţie (margină; genună; soarte; neauă; steauă), plural tămâiat de vechime (fîntîne; dumbrave; grădine; miste-ruri; stînce; văi adînce). Proteza (soluţie expresivă tot De din alt timp venind [...]) este mai puţin exploatată de poet, dar nu inexistentă (aridică; alăută). Ignorarea conveni-enţelor morfologice actuale produce şi ea un paradox. În mod normal, eludarea reguli-lor generează haos. Dar, în cazul poeziei lui Teofil Răchiţeanu, cititorul se pomeneşte într-o lume mult mai sigură şi mai bună decât cea din viaţa lui curentă, de dincoace de poezie. Reînvie, prin puterea evocativă a unor forme lingvistice reconstituite (care au fost sau nu au fost, cândva, în uz), un context social necunoscut (netrăit în realitate), dar ştiut (din poveşti, legende, hronice).
Efecte stilistice de accentuare obţine poetul şi din exprimări perifrastice (S-a fost pus la hodinitu), din cultivarea apocopei (Cin’le vede, cin’le ştie / Dorul meu, de drum truditu’), din reînsufleţirea infinitivului lung în aspect clar verbal (Duce-m-aş şi l-aş aflare; Oi muri şi n-oi aflare), din conversiuni (Nici mă brumă. Nici mă rouă, / Nici mă lună, nici mă soare / Nici mă umbră pom ori floare) sau din formaţiuni hifenice (nicipeunde; preatîrziul ceas; de nicideunde) – care, toate, impresionează puternic (şi pozitiv) printr-o scoatere din umbră.
SINTAXA
O accentuare şi mai plastică este obţinută din diverse specii de inversiune, inversiune care aparţine sintaxei, dar are efect semantic, informativ. Asocierea acestei maniere cu filozofia se poate face foarte uşor. Pentru că inversiunea, ca şi filozofia, creează probleme. Antepunerea, devansarea, anticiparea derivă din faptul că gândirea o ia înaintea cursului obişnuit al vorbirii şi pune devreme sau chiar cu urgenţă, în faţă, elementul hotărâtor pentru receptarea mesajului poetic. Care, în construcţii anastrofice folosite des în vorbirea populară (Duce-m-oi; Duce-l pasul; Strigatu-te-am cu-amare, lung-tînguioase guri, / [...] / O, plînsu-te-am, în sfinte şi argintate lire!..., sau: Uită-şi mamă, uită-şi tată, / Uită-şi drumul spre cerúri...), ori nemaiîntâlnite (Ce lumină-mă şi doare), poate fi o parte principală de vorbire. Foarte numeroase sunt şi ridicările în rang a unor părţi secundare de vorbire pe care poetul le face să răsară de cu vreme, în frază, în formulări spectaculoase - realizate prin deplasări de la dreapta la stânga (În de-argint nalte dumbrave; Să-şi în ele-oglinde chipuri; Cu în el Ardealul rană; În suite-n cer preluce; Cu de nori cuşmă pe frunte; Basm care se singur spune).
SEMANTISMUL
Este, evident, o gândire laterală, neinteresată să se exerseze în liniaritate. Totul este absolut logic, lipsindu-i, însă, atributul tern. Şi poetul obţine, în felul acesta, o expresie utopică, în raţionament de Sfinx, urzită perihoretic - pentru că se împleteşte, în poezia lui, în „împreună-petrecere”, o sfântă triadă: natură (însemnată de Aer) – biologic (Apă) – divin (Foc-Lumină) – în care elementele particulare sunt interşanjate, încât cosmosul rămâne – după firea lui (unde nu există, între ele, întâietate) – permanent întreg - într-un cuvânt, dumnezeiesc.
Umanul
„Rîul este Demiurg”... Lumea biologică se întreţine din apă şi - în segmentul ei uman, în special - se consumă în lacrimi (În Tărîm de Rouă / La fîntîne – nouă - / Să sting jarul patimii / Şi amarul lacrimii; Apele-n fîntîni amar, / Soarele palid şi stîns, / Ochi al meu, prin nouri, plîns... / Fără dînsa lîngă mine, / Mi-s stelele-n cer streine, / Gîndurile tot suspine; Lin te, codrule, clatínă... / Şi sufletul mi-l alină, / [...] / Limpeziţi-mi-l, izvoare).
Într-o suită de rime catalectice, se accentuează mai mult lumescul decât finalul de vers: Şi, lîngă el, mîndră,-n şa, / Şedea dragă Dragosteá, / Văi şi munţi se luminá / Şi se-nroura lumeá).
În versurile acestui Poet, iubirile sunt umane, reflexe, desprinse (parcă sau aievea) din realitate (Cînd amăgiri în mine-s toate / Şi-aievea toate cîte-mi par...), din care cauză sunt şi extrem de trecătoare: Ci, aşa mi-i mie dor... / De-o părere de izvor, / De-un tumult duios de ape, / De-o clipire de pleoápe. Aici, pentru ca clipirea să sugereze mai sensibil efemerul pe care-l desemnează, a fost nevoie ca pleoápele (care o realizează) să se evidenţieze printr-o sacadare improprie în mod „normal”, în hiat. Desigur, şi pentru a rima cu ape. Dar şi apele sunt o sugestie a trecerii.
Neputinţa de a ameliora destinul pământesc este accentuată paronomasic prin cumul de elemente care impun ideea unui regim aspru (foarte potrivit pământescului): O, bătrîn sufletul meu / Rătăcit pe-a vieţii cale, / Mai amar decît amarul / Mărilor pline de jale // [...] / Mai pustiu decît pustia / Pustnicilor din nelume.
Bucuriile fac mariaj cu suferinţa - care domină, în acest registru, poemele (Iubire nu, o, nu cari să nu doară... / Nici bucurie, nu făr’ de tristeţe) şi lecţia se însuşeşte temeinic pentru că e propusă antimetatetic (altă formă de mise en relief): Tremurat crîmpei de cer / Care vine să mă-nveţe / Că tristeţea e iubire / Şi iubirea e tristeţe...
Neumanul
Dar cea care l-a sedus iremediabil şi faţă de care autorul versurilor are senti-mente puternice şi de neşters este fascinanta Doamnă cu Coasa (Şi-a cu coasă, a cu coasă / Mă tot caută pe-acasă...) pe care poetul vrea să se creadă că n-o iubeşte deloc, dar căreia-i trimite, statornic, complimente în stoluri de pitoreşti injurii şi blesteme (torsionate, desigur, stilistic; mai puţin în exemplul ales aici: Venişi, Moarte ticăloasă, / [...] / Dracu-n patru să te crape!...), îi face, cu fidelitate, declaraţii de afurisenie (Ci lacomă şi flămîndă, / De cînd lumea stai la pîndă, / Nu-nghiţi piatră, nice pom / Nu-ma sufleţel de om... / Nu-ţi ajunse pîn-amu / Cîtă lume mîncaşi, nu? / Usca-ţi-s-ar gît-lejú / Şi-nghiţi-te-ar pămîntú / Şi-ar da Domnul Dumnezeu / Să-nvii cînd oi zice eu!...), o ţine întruna, cu plecăciune, în ton de blam (Caut, de cînd sînt, mereu / Urme de-a lui Dumnezeu... / [...] / Un’ mă uit, în orice parte, / Urme doar, de-a tale, Moarte...; De-acum zeea asta rea / Mă ţine tot lîngă ea, / Tot în umbră şi-n răcoare / Ca mai mult să nu văd soare) şi nu reiese de undeva că ar avea de gând s-o refuze (încearcă numai temporizări) când Ea îi va face marea surpriză, de-o viaţă-ntreagă, special pregătită (Ci sînt eu însumi un poem / Scris de chiar Domnul Dumnezeu, / [...] / O hieroglifă-n Marea-i Carte, / La potrivit soroc, odată, / Să îl „citească” Doamna Moarte...; Moarte, cînd mă vei lua, / Să nu vii primăvará / [...] / Să fie-n tîrziu de seară / Şi totul un vis să pară...; Şi,-mplinindu-se cea soarte, / Să îmi pari mai blîndă, Moarte!...). Şi-atunci, versurile cad, exclamativ, încărcate de deferenţă: În infinita lumilor roire, / Oh, nimeni nu-i ca să te-nfrîngă, Moarte!...
Şi-ţi, Moarte, răvaşe scriu // Şi-ţi, Moarte, răvaşe scriu...
Temă eminamente romantică, Moartea (cu drag, personificată) se sustrage frumuseţii (valoare clasică) pentru că nu are aspect. Din niciun punct de vedere, ea nu e trecătoare şi aparţine lumii naturale, lumii în semn de aer, lumii continuu primenite (unde învierile se petrec, cu sigură ritmicitate, la nesfârşit) a codrului, a muntelui, dar şi a grădinii raiului. Unde nu mai sunt păreri. Veni Moartea să mă ia, / Nimeri primăvará, / Cînd codrul, dragu’,-nfrunzea / Şi-n el cucul cucuiá / Şi-mi era dragă lumeá... / Ci ea în cumpănă sta, / Se-ndura şi mă lăsa / Pîn’ ce codrul ruginea / Şi frunza toată-i cădea / Ca să cad şi eu cu ea... Unde rămâne singur sufletul - singur el compatibil cu Focul din Rug şi mutat aici de Marea Doamnă care îşi simfonia-nalţă. E de observat cum pronumele reflexiv îşi nu numai că este locotenent al obiectului – Suverana Lumilor Stăpînă – ci este şi preeminent în text. Deci, o formă neaccentuată a unui pronume (simplu înlocuitor) e izolată (aici dislocarea este de la stânga spre dreapta), căpătând, astfel, accentuaţie, şi, totodată, o parte secundară de propoziţie (îşi este complement indirect) ocupă locul şi preia rolul părţii principale de propoziţie (fără ca, gramatical, să se şi întâmple aşa ceva), menţinându-şi forma de dativ! Aceas-tă complicaţie este, însă, foarte firească pentru un loc de tangenţă (care e această poe-zie) a două moduri de existenţă – cu semnificaţia şi cu importanţa răsturnate (conform Psalmului din Litii, să ne amintim că „Bogaţii au sărăcit / Şi au flămânzit / [...]”).
O, cîte fluvii, mări adînci, oceane / Îşi plînsul lor amar în mine-ngînă! / Ci-n glasul lor îşi simfonia-nalţă / Ea, Suverana Lumilor Stăpînă...
Divinul
O, cîte lumi în hău, arzînd, căzură, / O, cîte zeci de sori de-acum vor arde / Şi vor cădea, la rîndul lor, în hăuri, / În alte zeci de mii de miliarde!...
Nu ştim dacă la egalitate şi nu credem că în concurenţă cu Moartea, Dumne-zeu (chiar dacă nu totdeauna e numit în mod expres) este omniprezent în poemele lui Teofil Răchiţeanu - Şi din slava lui înaltă / Dumnezeu binecuvîntă... -, dar intero-gaţiile omeneşti rămân fără răspuns concret pentru că limbajul dumnezeiesc este intraductibil în limbajul lumii imanente stăpânite de Rîul-Timp. Singura certitudine este: Pururea nedezlegată / Taină eşti fără hotare!... Sunt condiţii diferite, peste care („deocamdată”) nu se poate trece. De aceea De ce viaţa? De ce moartea? rămân înafara înţelegerii omeneşti, dar, deşi pare că poetul afirmă neputinţa lui Dumnezeu în a elucida problema, premisa este cât se poate de falsă. În faţa imposibilelor întrebări care aşteaptă, despre şi din transcendent, răspunsuri concrete, Dumnezeu îşi menţine etanşeizat misterul, ceea ce Teofil Răchiţeanu spune foarte pe-nţeles: Domnul faţa-n mîini şi-ascunde, dând prioritate cuvântului faţa, urmată (tot „nelalocul” lor) de mîini. Trebuie să remarcăm că mâinile nu se ascund, ci ascund. În „traducere”, aceasta ar însemna că, înainte de orice, fizionomia lui Dumnezeu (profilul Lui perceptibil în lu-mea vizibilului şi palpabilului), „faţa” Lui, este ocultă, dar universul (opera Lui – rea-lizare deopotrivă a voinţei şi a „mâinilor” Lui de „olar”) este accesibil senzorial. Sau: Se Dumnezeu întoarce cu faţa de la lume. Dumnezeu nu trimite răspunsuri exprese. El operează numai prin revelaţii (Gîndul meu, biet, nu Te află / Şi-mi grăieşti numai în vise...). Care înseamnă iluminare. Şi... puţinii percep lumina, mulţii - nu. Incompati-bilitatea dintre întrebare şi răspuns de aici provine. Şi nu ştie a răspunde // Şi nu ştie a răspunde... Punctele de suspensie comunică, şi ele, foarte mult. Ştiinţa umană este experimentală şi totdeauna incertă. De aceea e nevoită să fie evoluţionistă. Şi nu va atinge vreodată creaţionismul. Fiindcă nu termină niciodată de creat. Sacrul şi profanul vor fi având afinităţi, dar, între ele, nu sunt concordanţe. Timpul e o apă numa, / Dumnezeu în valu-i – spuma, / Întrebări şi taine grele / Şi nici un răspuns la ele...
Dumnezeu e unic (singur) şi veşnic (bătrîn): Şi-i singur şi el şi bătrîn, şi cu-noaşterea Lui e nesfârşită „cât” hăul (Şi gîndul lui e o genune) şi a rânduit să nu aibă rost (şi nici nevoie) să ţină cont de asalturile pământene. Şi Dumnezeu, uitînd de noi, / S-a rătăcit demult prin stele.
Iar, de dincoace, – Te, de-o viaţă-ntreagă, o, Fericire, caut...
Dar fericirea este cerească, ea nu e ceva material, deci nu e nici „găsibilă” şi nu poate fi nici „prinsă”. Himeră eşti, comoară ca-n visul nibelung, / La care nicio-dată eu n-am să pot s-ajung!... Cât ţine viaţa, fericirea trebuie numai căutată. Căutarea Fericirii (o strălucire) este chiar calea către Dumnezeu, cale care trece prin tărâmul amar al iubirii. Or, iubirea e făcută din incandescenţă – calitate proprie şi infinitului. Ca jarul care, stins, din nou se-ncinge, / Ca soarele ce,-apus, din nou răsare, / Ucisă azi şi mîini din nou trezită, / Ea foc e de cel sfînt ce moarte n-are.
E „Cea Care Este”.
Ce-adînc adîncul şi ce nalt înaltul!...
Această imperială poezie, de mare adâncime (E un abis sufletul meu / Adînc cît nimenea nu ştie), nu este făcută din prăpăstii, ci din înalturi:
Trecea prinţul Eminescu, / Gîndurat, prin cea pădure. / Pîndea Moartea-n jur, flămîndă, / Fiinţa lui de prinţ s-o fure... / [...] / Şi trecea, trecea-nainte, / Tot prin umbra codrulúi / Şi prea drag fiind el Morţii, / Murea ea în locul lui...
Angela-Monica Jucan
[1] Jurgis Baltrušaitis, Oglinda. Eseu privind o legendă ştiinţifică, revelaţii science-fiction şi înşelăciuni, Bucureşti, Meridiane, 1981, p. 265.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu