Acasă, din îndepărtate zări

Motto:

„România mea personală. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier” (Delia R. Hornfeck)

Aşa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toată istoria noastră – obişnuită cu băjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri - şi fenomenul tinde să ia o şi mai largă anvergură. La vârsta primului salariu, copiii îşi întind aripile şi zboară până cine ştie unde. Vatra Ţării pare că va rămâne, în câţiva ani, pustie.

În realitate, despărţirea de ţarina asta sărăcită şi compromisă nu se întâmplă niciodată. Ducem cu noi, până departe şi pentru totdeauna, limba care, uitată de tot de-ar ajunge, tot maternă rămâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi şi o mentalitate, o fizionomie singulară strânsă din chipurile părinţilor, bunicilor, străbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncă, de gândire, de iubire. Şi dăm, din ele, şi altora. Lăsăm urmă. Lăsăm un spaţiu mai bogat.

Se ştie, în general, că „diaspora” înseamnă „împrăştiere”; mai puţin atenţi suntem la componentele cuvântului: greceştile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) şi „spora” („sămânţă”). Deci, înţelesul întreg al cuvântului este: seminţie/neam/gintă presărată peste/prin/între/printre alte popoare. Trăieşte, de fapt – risipită pe mii de kilometri –, o lume românească, de multe ori, fără legături între oamenii ei – suspendaţi numai în izbucnit sau înăbuşit Dor.

DEBUT DE PATRIMONIU (Editio princeps)

Din cauza definiţiilor de dicţionar sumare sau confuze, din imposibilitatea de informare prin intermediul altor surse, poate şi din cauza insuficientelor investigaţii ale celui interesat, se ajunge de multe ori la erori în înţelegerea şi, mai grav, folosirea unor termeni (adică transmiterea greşelii, creându-se pericolul generalizării ei). Sigur că e preferabilă evitarea cuvintelor necunoscute sau vag cunoscute, dar tentaţia etalării unui lexic rar bate, în cazul multora, simţul şi practica prudenţei. Răsplata este ridicolul, deşi se visase elevaţia.

O profesoară de liceu care şi-a asumat şi rolul de critic literar (un critic interesant, de altfel) scrie despre „ediţia princeps” a unui scriitor contemporan, nici el rău, fără a trece însă de un nivel mediu, şi, mai ales, cunoscut foarte puţin în afara perimetrului în care locuieşte şi, evident, „activează” – autor care nu are şansa de a fi vreodată înscris între clasicii literelor române.

Or, ediţia princeps este prima ediţie a cărţii unui autor clasic – nu neapărat din antichitatea greco-romană sau aparţinând curentului artistic clasicism. A fi clasic se referă aici la a fi un scriitor de înalt nivel, de o anumită vechime, reprezentativ pentru literatura naţională căreia îi aparţine, dacă nu chiar pentru ceea ce se numeşte literatură universală. O ediţie princeps nu se cunoaşte la data apariţiei. Pentru a dobândi calificativul princeps, e nevoie de prestanţă, confirmare şi patină. Tot aşa cum strămoşi nu sunt nici tatăl, nici bunicul, dar devin, după câteva generaţii, strămoşi ai urmaşilor noştri, care să le şi reţină, pe cât posibil, părţile pozitive (ca motiv de laudă/mândrie).