Din cauza definiţiilor de dicţionar sumare sau confuze, din imposibilitatea de informare prin intermediul altor surse, poate şi din cauza insuficientelor investigaţii ale celui interesat, se ajunge de multe ori la erori în înţelegerea şi, mai grav, folosirea unor termeni (adică transmiterea greşelii, creându-se pericolul generalizării ei). Sigur că e preferabilă evitarea cuvintelor necunoscute sau vag cunoscute, dar tentaţia etalării unui lexic rar bate, în cazul multora, simţul şi practica prudenţei. Răsplata este ridicolul, deşi se visase elevaţia.
O profesoară de liceu care şi-a asumat şi rolul de critic literar (un critic interesant, de altfel) scrie despre „ediţia princeps” a unui scriitor contemporan, nici el rău, fără a trece însă de un nivel mediu, şi, mai ales, cunoscut foarte puţin în afara perimetrului în care locuieşte şi, evident, „activează” – autor care nu are şansa de a fi vreodată înscris între clasicii literelor române.
Or, ediţia princeps este prima ediţie a cărţii unui autor clasic – nu neapărat din antichitatea greco-romană sau aparţinând curentului artistic clasicism. A fi clasic se referă aici la a fi un scriitor de înalt nivel, de o anumită vechime, reprezentativ pentru literatura naţională căreia îi aparţine, dacă nu chiar pentru ceea ce se numeşte literatură universală. O ediţie princeps nu se cunoaşte la data apariţiei. Pentru a dobândi calificativul princeps, e nevoie de prestanţă, confirmare şi patină. Tot aşa cum strămoşi nu sunt nici tatăl, nici bunicul, dar devin, după câteva generaţii, strămoşi ai urmaşilor noştri, care să le şi reţină, pe cât posibil, părţile pozitive (ca motiv de laudă/mândrie).
Prima ediţie a unui volum scris de un contemporan consacrat sau nu, de un scriitor mediu sau de unul obscur, vechi sau nou, se numeşte ediţie originală (dar circulă şi denumirea ediţie primă). Este adevărat că ea este potenţial princeps, dar până să devină activă mai e, dacă va avea destulă energie pentru asta. Bastonul de mareşal din raniţa oricărui soldat.
Şi princeps, şi original (sau prim) sunt termeni ordinali. Nu se poate vorbi de ediţie originală sau, dacă e cazul, de ediţie princeps, decât în legătură cu un volum care a avut cel puţin două ediţii. În cazul unei ediţii unice, distincţia ordinală este inutilă, dacă nu absurdă. Virgil Olteanu (în lucrarea sa Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992, p. 131) zice despre ediţia princeps: „prima e[diţie] tipărită a unei scrieri vechi sau clasice, cu deosebire atunci când a fost urmată de reeditări”, dând, dacă e veche, dispensă de calitate unei creaţii minore şi uitând că primul deschide o succesiune, deci nu poate fi singurul.
În latină, adjectivul princeps, -ipis însemna „primul” atât în sensul de prioritar într-o serie (deci cu vechime şi cu perspectivă), cât şi în sensul importanţei, prestigiului, autorităţii, cuvântul traducându-se şi prin „de prim rang”.
O ediţie princeps este chiar aşa: princiară, de oriîncotro am privi-o.
Angela-Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu