Kaziklu (Satu Mare, Solstiţiu, 2002) este a doua carte a trilogiei dedicate de Milian Oros lui Vlad Ţepeş.
Ca timp, romanul încadrează cea de-a doua domnie a voievodului cu personalitatea deja definită – etapă de impunere mai pregnantă a autorităţii domneşti (rezultat al celebrelor spre luare-aminte trageri în ţeapă – binecunoscute şi de turcii care-i vor zice, pe limba lor, Kaziklu – şi al dejucării conspiraţiilor boiereşti), de consolidare a sistemului defensiv al Ţării (construirea Turnului Chindiei, cu rost de apărare a cetăţii Târgoviştei, restaurarea Cetăţii Poienari de la Căpăţâneni-Ungureni, Arefu, întărirea cetăţii voievodale a Bucureştiului – repere arhitectonice reale), etapă a acţiunilor de slăbire a puterii vrăjmaşilor externi (asaltul „de catifea” asupra Castelului de Roşia sau lichidarea garnizoanelor turceşti din dreapta Dunării). Moment şi mai important al cărţii este înfrângerea oştii otomane trimise de sultan drept „pedeapsă”, dar şi din tradiţionalul, atunci, vis expansionist al Imperiului.
Cum se vede, trama este montată într-un sistem de referinţe reale, reconstruite. Însă multe din elementele particulare (din sfera privată, mai ales) sunt, bineînţeles, imaginare – susceptibile totuşi de a fi reale şi acestea din urmă –, în care intră cadrul natural, cel ambiental, cel social-temporal, portretul, evenimentul, atitudinea, replica, vocabularul. Din adevăr şi fantezie, din mimesis şi descriere, rezultă culoarea locală. Scriitorul, foarte bine documentat, având la îndemână şi legenda, a prins – decantând informaţia din mărturiile inexpresive ale actelor, unele subiectiv redactate, unele incomplete, altele laconice şi, poate, confuze, sau cea din sursele contradictorii, în care intră şi studiile istoricilor – spiritul timpului de-acum cu mult peste 600 de ani şi, în această distanţă, a putut face o evaluare a conjuncturii, a deciziilor, a clarităţii şi fermităţii transmiterii ordinelor, a preluării şi aplicării lor de către cei din sfera de autoritate şi a ducerii lor la îndeplinire (sau nu) de către cei cu atribuţii de execuţie. Şi a ieşit o carte aproape de litera documentului, dar gândită în duhul vremii descrise – ceea ce, în fapt, este totul (fiindcă oricând „duhul face viu”).
