KAZIKLU, adică Ţepeş

Kaziklu (Satu Mare, Solstiţiu, 2002) este a doua carte a trilogiei dedicate de Milian Oros lui Vlad Ţepeş.

Ca timp, romanul încadrează cea de-a doua domnie a voievodului cu personalitatea deja definită – etapă de impunere mai pregnantă a autorităţii domneşti (rezultat al celebrelor spre luare-aminte trageri în ţeapă – binecunoscute şi de turcii care-i vor zice, pe limba lor, Kaziklu – şi al dejucării conspiraţiilor boiereşti), de consolidare a sistemului defensiv al Ţării (construirea Turnului Chindiei, cu rost de apărare a cetăţii Târgoviştei, restaurarea Cetăţii Poienari de la Căpăţâneni-Ungureni, Arefu, întărirea cetăţii voievodale a Bucureştiului – repere arhitectonice reale), etapă a acţiunilor de slăbire a puterii vrăjmaşilor externi (asaltul „de catifea” asupra Castelului de Roşia sau lichidarea garnizoanelor turceşti din dreapta Dunării). Moment şi mai important al cărţii este înfrângerea oştii otomane trimise de sultan drept „pedeapsă”, dar şi din tradiţionalul, atunci, vis expansionist al Imperiului.

Cum se vede, trama este montată într-un sistem de referinţe reale, reconstruite. Însă multe din elementele particulare (din sfera privată, mai ales) sunt, bineînţeles, imaginare – susceptibile totuşi de a fi reale şi acestea din urmă –, în care intră cadrul natural, cel ambiental, cel social-temporal, portretul, evenimentul, atitudinea, replica, vocabularul. Din adevăr şi fantezie, din mimesis şi descriere, rezultă culoarea locală. Scriitorul, foarte bine documentat, având la îndemână şi legenda, a prins – decantând informaţia din mărturiile inexpresive ale actelor, unele subiectiv redactate, unele incomplete, altele laconice şi, poate, confuze, sau cea din sursele contradictorii, în care intră şi studiile istoricilor – spiritul timpului de-acum cu mult peste 600 de ani şi, în această distanţă, a putut face o evaluare a conjuncturii, a deciziilor, a clarităţii şi fermităţii transmiterii ordinelor, a preluării şi aplicării lor de către cei din sfera de autoritate şi a ducerii lor la îndeplinire (sau nu) de către cei cu atribuţii de execuţie. Şi a ieşit o carte aproape de litera documentului, dar gândită în duhul vremii descrise – ceea ce, în fapt, este totul (fiindcă oricând „duhul face viu”).

Formula narativă asociază elemente realiste (în dialoguri şi meditaţii, în observaţia socială şi psihologică), impresioniste (portret de persoană şi portret compoziţional, detalii sugestive care fac tablouri de gen), expresioniste (tensiune, decepţii, confruntări violente – certuri, luptă fizică, suplicii –, figuri impunătoare, cum este semizeul în toată puterea cuvântului Moş Grigore, ca să nu mai vorbim de Vlad) şi romantice (problematizări, evocare istorică, intense trăiri – în emoţii pozitive şi negative –, întâlniri de lucru neconvenţionale cu dregătorii, delegaţii originale – în travesti! –, contraste: o relaţie de iubire ca-n poveşti dar clandestină şi un mariaj de convenienţă nu lipsit de respect şi de înţelegere de ambele părţi, cadre naturale paradiziace, dar şi privelişti macabre).

Milian Oros abordează istoria prin prisma militarului de carieră şi pune în lumină personalitatea unui inteligent strateg şi tactician stăpân pe situaţii, bine orientat, adaptabil şi prompt, mare specialist în situaţii de urgenţă, abil diplomat, inventiv şi nonconformist, excelent manager al resurselor umane şi conjuncturale, expert (empiric, poate) în războiul de uzură. Puţin numeroasă, în comparaţie cu cea a atacatorilor turci, armata lui Vlad se conturează din slovele cărţii ca un fel de „forţă de reacţie rapidă”. Se văd de parcă s-ar întâmpla acum evenimente care decurg din soluţii curajoase ale domnului Ţării, ofensive şi defensive. Ambuscadă, şarjă, hărţuire, pe de o parte, cercetare, spionaj, infiltrare, diversiune, „ambient” incomod pregătit duşmanului, pe de alta. Peniţa scriitorului trasează în aldine amănunte peste care istoricii trec mai rapid sau cercetătorul le ignoră considerându-le neimportante. Pagina e animată, vremea din capăt de Ev Mediu, reîmputernicită să poarte suflu de viaţă, inclusiv universal valabila perfidie, pe care Vlad o pune în regim de prohibiţie. Se va vedea, în roman, şi cum Dracul şi-a creat şi un „sistem de transmisiuni”. Nu numai solii şi curierii se ocupă cu asta, ci şi porumbeii, cu, desigur, dresorii lor şi cu autorii codificărilor mesajelor. Autorul nu lasă neobservate nici vechi tehnici de semnalizare. Apoi, accentuează mult rolul reţelei de încredere a domnitorului, care are valoroşi diplomaţi, fideli şi descurcăreţi oameni de legătură. Personaj întreg (şi integru!), Ţepeş va simţi şi gust de pelin, căci cartea Kaziklu e turnată după viaţă – spioni de-ai lui deconspiraţi, oameni credincioşi lui ucişi, dar şi oameni care fac joc dublu. Şi trebuie adăugaţi şi duşmanii externi.

Imaginţia creatoare şi cea reproductivă concură şi la prezentarea în desfăşurare a războiului cu turcii, insistând atât asupra acţiunilor românilor de deviere şi descurajare, cât şi a luptelor propriu-zise. Cu ingeniozitate, Dracula monitorizează războiul, deşi oştirea lui e departe, ca număr al ostaşilor şi ca armament, de cea turcească. Nu şi în ce priveşte motivaţia. Trufia şi lăcomia unora vor cădea în faţa sentimentului de baştină al celorlalţi.

Peisajul ciocnirii armate trece, din dramatic (operaţiile preliminare dar „interminabile” de intimidare şi epuizare nervoasă şi fizică a inamicului), în monumental, şi fulgeră efecte de lumină, culoare, sunet şi atmosferă. „Deodată, ca din pământ, cinci mii de călăreţi conduşi de căpitanul Ion, urmaţi, la scurt timp, de alţi cinci mii ai logofătului Voicu, căzură peste urdia aflată în marş. Săbiile călăreţilor lucrează cu repeziciune izbind flancuri şi stricând ordinea odelor de ieniceri. Strigătele de luptă se amestecă cu urletele de moarte, în sufletul osmanlâilor strecurându-se o frică ciudată. Cei ce se prăvăliseră peste ei, ca nişte năluci, nu puteau fi oameni adevăraţi, ci doar încarnarea unor djini înspăimântători. Formaţia de luptă a lui Mahmud, atât de organizată la începutul marşului, este dezmembrată [...] de şuvoiul nestăvilit al călăreţilor. O odă de ieniceri dă să se retragă spre luminişul unei vâlcele, dar pedestrimea mărginaşilor o ia între furcoaie şi ghioage, măcelărind-o. Ca un tunet se aude vocea lui Vlad: / – Înainte, după mineee! / O mie de călăreţi, unul şi unul, sunt la un pas de voievod, străpungând în adâncime dispozitivul de apărare pe care vizirul Mahmud încerca de o vreme să-l încropească. [...] De la o vreme, nu mai e luptă, e adevărat măcel. Ienicerii sunt sfârtecaţi, decapitaţi, străpunşi şi aruncaţi în întăriturile capătului de pod de unde porniseră în zori. [...] Cele 120 de tunuri sunt aruncate de pe afeturi, multe ajungând în Dunăre, iar o bună parte a muniţiei este incendiată”. În episodul de penultimă filă, „Vlad făcea cărare în jurul lui, în încercarea de-a da faţă cu sultanul. Sabia i se mişca în mâini cu repeziciunea fulgerului. Neînfricaţii săi oşteni îl păzeau, formând o pavăză vie. Suliţele aruncate spre voievod sunt frânte de oştenii lui Grigore Aldracului. Paloşul acestuia face minuni, pedeapsa cerului coborând prin el”. Şi... „Marea Urdie fusese transformată din vânător în vânat”.

După asfinţit, aici, atunci, acum şi până la plinirea vremii, „Peste Măgura Ciutei apasă noaptea”, iar definitiv, irepetabil şi totuşi mereu în act, „Când razele de soare au ridicat ceţurile de pe Măgura Ciutei, ienicerimea lui Mahmud era una cu pământul”. Finalul cărţii îl fixeză pe Kaziklu în slavă. Învinsese. „Curţile europene vuiesc şi-l sărbătoresc pe Marele Vlad”. Nu din simplă admiraţie. Ţara Românească le servea, în continuare, drept scut: balurile puteau continua.

O carte în care nararea depăşeşte pragul linear al consemnărilor istorice şi istoria e readusă în spaţialitatea, volumul şi dinamica timpului ei, pe înţelesul celor din timpul acesta şi al celor care vor veni după noi.

Angela Monica Jucan