OPTICA BERZELOR

(Finteuşu Mare)

S-a făcut că am ajuns într-un prag de bună-seară (când îi mai bine pe pământ) în satul de la poalele Tricolorului – Finteuşu Mare, sat bine dichisit de oamenii lui vizibil buni gospodari şi care vor să fie în pas cu vremea. Tocmai asta m-a dezamăgit: că nu m-am simţit deloc într-un sat – parcă era un cartier de case al unui oraş, ba chiar mai ferchezuit. Cum am sosit, am făcut cunoştinţă cu câţiva membri ai renumitului cor finteuşean şi s-a întâmplat ca mai toţi să fie constructori. Asta am asociat-o imediat cu demolarea (că unde să construiască atâţia constructori, dacă nu pe locul unor vechi case?) şi m-am gândit cu îngrijorare la singura casă în traseul meu prin Finteuş (undeva, pe la intrarea în sat, pe stânga) care mai indică faptul că eşti într-un sat. Va scăpa? Nu va scăpa? Nu va scăpa! Nici uliţe n-am văzut, ci doar drumuri riglate la milimetru. Şi parcă nici vegetaţie nu era – toată ascunsă prin curţi, străzile curăţate „frumos”.

Noroc că seara – o seară lungă, de iunie – cobora şi cobora, până a înnobilat totul cu umbre şi-a adus briza unei nopţi liniştitoare.

După vreo două-trei luni, vorbesc la telefon cu un corist. Zice „staţi să ies pe balcon, că n-am semnal bun aici”. Să am, aş da un regat pentru-un târnaţ.

Gata. Satul românesc e de nerecunoscut.

Însă „de nerecunoscut” nu înseamnă că nu există. Există o Românie tainică – de care vorbea Artur Silvestri. N-o s-o găsim în lucrurile văzute, care se schimbă sau dispar.

În Finteuşu Mare funcţionează un cor azi-mâine secular şi un ansamblu folcloric care va împlini curând 40 de ani (întemeiat şi condus în tot acest timp de prof. Andrei Dragoş, care este şi dirijorul corului).

Sînt mai mulţi oameni ajunşi în acest sat prin căsătorie. Despre ei se spune „îi de ginere în Finteuş”. Fiindcă ei nu au părinţi, bunici etc. aici, nu au nici apelativ de apartenenţă de rudenie de sânge în linie dreaptă, cum se obişnuieşte în satele noastre, dar intră într-o apartenenţă de alianţă familială şi capătă un nume după socru („ginerele Ionu Rusului”, de exemplu).

Ei bine, asta explică şi longevitatea formaţiilor artistice din Finteuş. Mentalitatea este tradiţională, în paralel cu gustul pentru aparenţele moderne. „Îi de ginere în Finteuş”. Adică a venit în casa stăpânului ei, s-a aşezat pe o ramură a unei vechi rădăcini, s-a acomodat, a preluat obiceiurile şi e de sperat să dea lăstari.

În Finteuşu Mare este o statornicie – lucru invizibil, dar nu abstract. Tot aşa şi corul, şi formaţia folclorică. S-au născut din tradiţii, se hrănesc din tradiţii, cresc din tradiţii, chiar dacă azi fac doar „artă”.

La finalul vizitei, ne-am oprit să-i aşteptăm pe Adrian şi pe Oreanu (eram cu domnul Andrei Dragoş şi cu colega mea, Delia) în faţa şcolii, acolo unde este un monument ridicat în memoria eroilor satului. Eroii Finteuşului n-au apucat casele cu baie de azi. Ei au locuit sub acoperiş de paie sau fân, pe care-şi făceau cuib berzele. Berzele continuă să vină – în tradiţiile lor – şi nu se lasă descurajate de acoperişurile de ţiglă. Între timp, de la eroi încoace, satul s-a şi electrificat. Berzele, nemaigăsind confortul vechilor acoperişuri, s-au reorientat şi folosesc acum ca fundaţie (mai degrabă, soclu) pentru cuib stâlpii de telegraf. Şi nu pleacă în alt sat. Ele vin în Finteuş din moşi-strămoşii lor, indiferent cum arată satul şi indiferent de condiţiile fizice (mai rele ca ieri) pe care el li le oferă. Ele ştiu că aici e locul de întoarcere, locul de obârşie şi de siguranţă, că aici trebuie să le fie şi locul de răbdare. Aici îşi hrănesc puii şi cu hrană, şi cu instinctul întoarcerii, aici îi învaţă să zboare, să călătorească, dar să nu-şi uite cuibul şi să refacă traseul de la dus în întoarcere.

A trecut un an de nopţi de când am fost în Finteuşu Mare, m-am gândit de multe ori cu tristeţe la casa aceea şi la curtea ei şi-abia în noaptea asta băimăreană velurată de nori albastru-nchis-închis m-am dumirit că avem cu toţii strămoşi comuni, care au fost cândva „de gineri” în Rai, dar, nerespectând „obiceiurile casei”, l-au pierdut şi de atunci, urmaşi ai lor, tot încercăm, generaţie după generaţie, să-i recreăm frumuseţea şi confortul, însă ne luăm după módele care se succedă, noi rămânând cu mereu-datoria de a-l reconstrui acolo unde ne-a fost dat să fim, în timp şi în spaţiu. Berzele ştiu asta dintotdeauna.

Şi uite-aşa, ieşiţi din case de secol XXI, finteuşenii se-nchină la biserica strămoşească, dau răspunsurile la Sfânta Liturghie, cântă cântece de cu secole-n urmă şi-apoi petrec ca dacii.

La plecarea din Finteuş, fiind noapte şi pe deasupra eu distrasă de morala pe care Oreanu mi-o făcea din cauza întârzierii, n-am mai văzut casa aceea. Cu sau fără ea, noaptea era tot noapte-bună (cum nici un miliard de dimineţi n-ar fi în stare să fie). Oricum, casa se va dărâma – de oameni sau de bătrâneţe; poate că pe locul ei se va construi altceva, poate nu se va construi şi va deveni teren cultivat sau viran. Locul însă va avea aceleaşi coordonate geografice. Aceiaşi strămoşi rămân contopiţi în substanţa pământului de sub ea şi din preajma ei, indiferent de „ameliorările” care se vor aduce solului. Aceeaşi civilizaţie care a trecut înnoindu-se întruna se va înnoi în continuare.

Din 46 de corişti finteuşeni, zece muncesc „în construcţii”. Se fac astăzi case cu mai multe camere, cu etaj, cu balcoane, cu terase, dar sînt acelaşi loc de adăpost şi de intimitate familială, ca cele de odinioară, care aveau o singură odaie, cu bucătărie cu tot. Apa e „de la robinet”, dar originea ei e tot fântâna din odor (curte). Străzile s-au aşezat peste vechile uliţe, îngropând o civilizaţie (înglodată în noroi, însă mult mai curată), dar tot căi de acces şi de comunicaţie sînt. Portul popular a fost înlocuit de confecţii de serie (fie ele şi „de firmă”), dar tot din aceleaşi principale piese e compusă şi vestimentaţia modernă.

Este întotdeauna o parte perenă, de multe ori invizibilă, şi una anuală, care bate la ochi şi uneori orbeşte. Berzele ştiu. Pe acoperiş de paie sau pe stâlp de telegraf, acelaşi cuib de locuire şi de întoarcere. Identitatea se păstrează numai prin întoarcere acolo unde poate nu se mai vede, dar există, tainic.

Ce oarecând a fost viaţă de zi cu zi astăzi se practică doar sub formă de artă. E bine şi măcar aşa. Numai să ne-ntoarcem, berzele de noi, nesfârşit, la Cuibul Tricolor.

Angela-Monica JUCAN