Bebe la bibliotecă, în America

 Am vizitat doar o bibliotecă în Washington DC, am auzit despre încă vreo două – prea puțin să pot vorbi despre bibliotecile americane; mă rezum la biblioteci din America și în special la cea cunoscută (întrucâtva) la fața locului, prin programul pentru bebe.

Ce definește aceste biblioteci este raportarea la societate, adică la specificul ei, cu nevoile date de acest specific.

Nu știu dacă majoritatea, dar sigur foarte mulți copii americani, chiar și mai mari, sânt îngrijiți de bone, care, oricât de iubitoare de copii ar fi, rămân niște străine de familie, oferind un atașament pasager și suspect sub raportul profunzimii; în afară de asta, ele nu sânt profesioniste, fac totul după inspirație, care se mai epuizează, experiența lor e mai bogată, mai săracă, după caz. Bonele nu sânt servitoare, treaba lor se limitează la a se ocupa de copii; apar rutina, monotonia, plictisul oboseala, nu mai știu ce să facă, mai ales cu copiii mici de tot, dependenți în toate de adulți. Relațiile oamenilor cu familia lor mai largă sânt slabe, bunicii implicați în creșterea copiilor sânt o raritate pe-aici. Există, bineînțeles, vecini, există și prieteni, însă vizitele acasă la unii și la alții sânt la fel de rare, copii vecini care să se joace împreună n-am văzut, nici dacă locuiesc în apartamente ușă-n ușă. Cu atât mai puțin primesc vizite bonele, care nu sânt acasă în casa copilului. Societății acesteia, cu mic, cu mare, îi lipsește exact societatea și e avidă de „socializare”, pe care însă o caută în spații extradomestice (întâlniri sau zile aniversare ținute în parc, de exemplu). Biblioteca e numai bună și pe ploaie, și pe ger, și pe vreme caniculară, e și pregătită pentru a satisface nevoi reale într-o lume construită pe sau ajunsă la acest tip de raporturi omenești.

Am fost la programe pentru cei mai mici copii, de până la un an, copii și de-o lună, copii care stau pe spate, pe burtă, în brațe, sau, „mari”, șed, merg de-a bușilea, abia câte unul încearcă un pas, doi, dar mai ușor în patru labe. Însoțitori sânt mai mult bonele, uneori câte-o mamă, câte-un tată, iar eu, singura bunică – de-a dreptul exotic! După trei vizite, am renunțat: pe de o parte, orarul nu se potrivea cu cel de somn al nepoatei, pe de alta, nu mă plictisesc, cât e ziua de lungă. 

 

 

Spațiul, destul de larg acolo unde am fost, este parte a sălii de împrumut și lectură pentru copii, delimitat de aceasta de un paravan-„gard”. Prin tot ce se întâmplă și se află acolo, se urmărește stimularea simțurilor și capacităților cognitive ale bebeului.

Mobilierul este minimal: câteva taburete simple, din burete îmbrăcat în mușama, și un dulap pentru recuzita bibliotecarului responsabil cu activitatea. Pe jos, este o mochetă combinând două culori și cred că și textura diferă de la culoare, la culoare, mochetă peste care este așternută o pânză mare, rotundă, confecționată din opt felii radiale, în patru culori care se repetă și sânt mai puternice decât ale covorului, un perete e pictat „ca pentru copii”. Încăperea în sine deschide, astfel, câmp vizual și câmp tactil. Culori, forme, bucleu, netezime, grosime, flexibilitate, rigiditate și constituție mai ușoară, moliciune, volume și suprafețe (plane), orizontalitate și verticalitate, lărgime. Apoi, animația spontană – adultul cunoscut, oamenii mari necunoscuți, poate și persoane recognoscibile dacă au mai fost întâlnite, copii mai mici (decât tine, care ești bebe de șase luni), mai mari, sau ca tine. Trăsături umane simpatice, elemente vestimentare și accesorii atrăgătoare, aspecte plăcute, poate și neplăcute; adaos cromatic, noi forme; însuflețire – mimică, voci și cine știe ce alte semnale. Senzația de participare, senzația de integrare într-o comunitate. Curiozitate.

Copiii sânt așezați pe mochetă (unii vin de-acasă cu câte un mic cearșaf), de jur-împrejurul „prelatei” rotunde, însoțitorii șed lângă ei sau pe taburete. Bibliotecarul vine cu câteva minute înainte de ora stabilită, schimbă câteva vorbe cu adulții pe care pare că-i cunoaște, își pune la îndemână materialele „didactice” – o chitară, o sacoșă cu cărți, jucării și obiecte care vor servi drept jucării. Șade și el pe jos, la o margine de cerc.

Edițiile se desfășoară cam după același scenariu și cu același repertoriu – program bun, cu cap conceput, doar că repetitiv, fără variațiuni și susținut de aceeași persoană, de la secția pentru copii, presupun.

Bibliotecarul deschide cărți ilustrate, arată pozele (animale, fructe); mă îndoiesc că niște copii de câteva luni chiar le reperează, dar important e că aud denumirile rostite rar, tare și cu bună dicție – foarte de folos copiilor din familii de imigranți, cu părinți care fie că nu vorbesc prea bine englezește, fie că în casă folosesc limba lor maternă, și poate nici bona nu știe bine engleza. După o metodă asemănătoare, dar care nu mai este liniară, ci zigzagată, sânt prezentate cărți cu imagini care se repetă în ordine diferită și în varii combinații, idicațiile verbale repetându-se, normal, și ele („repetiția e mama învățăturii”). Până aici, au fost cuvinte (lexic și fonetică) – piese ale limbii. Bibliotecarul are însă și cărți cu povestioare – audiția se complică cu propoziții, „auditoriul” se familiarizează cu sistemul tehnic al limbii (morfologie, sintaxă), cu sfere combinatorii (contexte), apare un nou element fonetic: intonația. Se face și „matematică” – numărătoarea de la unu la zece dus-întors și chiar un pic de aritmetică a adunării și scăderii: rața își adună bobocii să-i ducă la râu, ei vin pe rând, unu, doi, trei, cu încă unul sânt patru și cârdul crește tot așa, până se face de zece boboci; când rața hotărăște să-și ducă puii acasă, rățuștele ies pe mal câte una, șirul din apă scăzând la nouă, la opt, șapte și așa mai departe. Adevărată școală, urmează și aici consolidarea cunoștințelor – prin repetarea numărării în sens crescător și descrescător, de data asta fără suport figurativ simpatic, totuși concret, adică pe degetele bibliotecarului.

Interesul copiilor este menținut tot timpul, fiindcă între cele descrise mai sus se intercalează momente muzicale și ludice. Nici acestea nu sânt simplu agrement, bibliotecarul execută vocal și instrumental cântecéle atent alese, cu intenția de a contribui la dezvoltarea auzului micilor participanți, a simțului lor muzical, poate, de pe acum, și a gustului muzical. Copiii nu cântă (încă nici nu vorbesc!), dar sânt invitați să participe cum pot sau cu ajutorul însoțitorilor: să bată din palme, să miște mâinile în ritmul melodiei, să se legene, să se miște după muzică; sânt antrenați în mici jocuri, și anume, când textul cântecului o cere, să ridice marginile „carpetei” aceleia rotunde, să privească la ce e dedesubt, să se ascundă băgându-și capetele sub ea etc.

 

 

Încheierea activității se face în câteva trepte. Bibliotecarul reia un cântec (devenit un fel imn al programului), apoi, de despărțire, trece pe la fiecare copil cu o jucărie de pluș (animal), cu care-i mângâie fața, spune fiecăruia ceva, răspândește pe jos diverse obiecte – ouă de plastic, tuburi de polistiren (sau cum se va fi numind materialul), „năfrămuțe” uni, dar în câteva culori, mai scoate două-trei cărți din sacoșă (poate de reclamă...), lasă și sacoșa, cu alte cărți în ea, la dispoziția participanților, și pleacă.

Participanții mai rămân un timp, copiii se joacă de voie cu obiectele, le simt, le încearcă cu limba, cu dinții, se apropie (cei care se deplasează cumva) de alții, își dau/iau jucării – stabilesc, va să zică, contacte sociale J, se fac și grupuri, pe cei mai mici îi duc adulții lângă alți copii, bonele sau părinții le arată poze din cărți, se joacă cu copiii – rostogolesc ouă și tuburi, învățând copiii să li le trimită înapoi, scutură „cârpe”, le pun pe cap etc.; „interacționează” și însoțitorii între ei. Din cărțile lăsate de bibliotecar, își pot alege ce vor pentru acasă, se pot duce și dincolo de paravan, să mai împrumute și de-acolo, să mai stea, să se familiarizeze copiii cu ambianța bibliotecii.

Biblioteca organizează cu seriozitate aceste întâlniri, activitățile sânt instructive și distractive, menite ca, la copiii aflați în primul lor an de viață, să dezvolte toate simțurile – vizual, auditiv, tactil în primul rând, dar, cum am văzut, și pe cel gustativ, doar cel olfactiv fiind mai puțin solicitat, mai bine zis fără direcție intenționată –, având și rostul de a dezvolta atenția și inteligența. Este și pur și simplu o modalitate de petrecere a timpului, bonele au făcut ceva, dovedesc părinților cu poze și filmulețe că își merită plata...

 

 

Nu știu dacă sau care și câte biblioteci din capitala americană sânt filiale ale uneia care e sediul, poate sânt instituții independente, dar indiferent ce statut au, aceste programe ale lor nu se suprapun, nici măcar nu sânt în aceleași zile, se vede că există o înțelegere între biblioteci. Te poți duce cu copilul la toate (programele sânt diferite, „desfășurătorul” nu e comun), benevol, nu te „atrage” nimeni, e gratuit, nici nu trebuie să fii înscris la bibliotecă. (Nu știu nici dacă înscrierea sau împrumutul costă ceva. Mă voi interesa.)

Nu am vrut să dau sugestii bibliotecilor românești. Rețeta nici nu s-ar potrivi. În România sânt încă mulți bunici care se ocupă de copii, ba, uneori, numai ei. Bunicii au ce face, nu-i apucă spleenul, pe lângă îngrijirea nepoților, au treburile lor curente, gospodărești, de aprovizionare, timpul lor e plin. Nici bunicilor, nici nepoților nu le lipsește „socializarea”, mai trece pe la ei o mătușă, un unchi, verișori, o cunoștință, povestesc, copiii sânt acolo, indiferent cât de mici, aud, înregistrează, își creează impresii – se dezvoltă natural; cum cresc puțin, copiii români se descurcă și singuri cu împrietenirile, se cunosc (ca toată fmilia) cu vecinii, merg la copiii din vecini, vin vecinii la ei; se vizitează și cu colegii de școală. Ușile românilor se deschid încă. Cu totul altă viață. Și biblioteca, după mintea mea, trebuie să facă cu totul altceva decât cea americană sau cele de prin alte țări. Fiecare, cu năcazu propriu.

Angela-Monica Jucan