De mâncare

 

 

Anii o mie nouă sute cinzeci și..., o mie nouă sute șaizeci și...

La viața mea de devreme și de mai târziu, am avut ocazia să mănânc preparate foarte gustoase domnești și țărănești, ca și unele nepreparate ieșite din comun sau cunoscute pe scară foarte restrânsă.

„Prezint” aici trei din a doua categorie.

 

FRUNZELE DE TEI. Aveam în stradă, în dreptul grădinii noastre, un tei mare, sub care ne întâlneam câțiva copii vecini. Crengile lui ne serveau de leagăn; prin mai (cred), seara, ne jucam cu mulții cărăbuși care îl locuiau (băieții mai făceau, e drept, câte-o morișcă, dar, de regulă, nu-i chinuiam – îi luam în palmă, îi studiam, vedeam de-aproape cum își iau zborul); băieții se cățărau uneori în tei (de spectacol); bunica și vreo două vecine adunau flori și le uscau pentru ceai. Lucruri obișnuite. Însă de la vecinii-prieteni țigănuși – doi băieți și o fată, toți frați – am aflat ceva posibil inedit până azi: că frunzele de tei sânt bune de mâncat (așa, ca atare, negătite). Am mâncat foarte multe, la exemplul lor și la constatarea că îmi plac. Pe strada noastră și pe altele din cartier (și din tot orașul – Cluj) erau mai mulți tei. Am gustat și din frunzele altora și am găsit că erau cel puțin două varietăți. Al nostru (ca și mulți alții) avea frunzele mai deschise la culoare, mai subțiri și mai delicate ca textură și consistență. Frunzele altor tei erau de un verde întunecat, aveau limb destul de dur și nervuri groase și tari. Evident că pe cele fine le preferam, de altfel, și gustul acestora era mult mai bun. Și eram mândră (fără vreun merit) în sinea mea de teiul nostru. Mâncam și muguri de tei (buni). Bună era și umbra teiului, minunat parfumul lui când era înflorit, dumnezeiască lumina abia strecurată printre crengi. Încântătoare, pentru mine, barem cât voi trăi, amintirea lui.

FRUCTE CU PÂINE. Tata și-a petrecut toate vacanțele de vară în dunăreanul Măcin, la bunica lui paternă (bunicul din partea tatălui murise înainte de nașterea nepoților). Mergea acolo cu toată familia, adică cu părinții și cu frații. Erau patru băieți greu de ținut din scurt. Își petreceau timpul pe coclauri, cu copii localnici – veri sau prieteni, români, turci și, probabil, și de alte etnii. Vrând-nevrând, se produceau schimburi „culturale”, învățau tot felul unii de la alții, mai și experimentau. Îi mai lovea foamea departe de casă, și-o potoleau cum puteau. De la copiii din Măcin cred că a prins tata gust pentru (nu știu cum procurate, posibil din „donații” sau șterpeleală) prune mâncate cu pâine și pepene cu pâine. Mai târziu, le-a împărțit cu mine. Prunele de cu mine erau din curtea noastră și din grădina noastră din linie maternă. Îmi dădea câte o bucată de pâine și, pe rând, câte o prună luată de el direct de pe pom. Aveam trei soiuri de prune (bistrițe, renglote și unele galbene, rotunde, mici, nu le știu denumirea – golden să fi fost?), dar cu pâine mâncam numai bistrițe (doar astea, pesemne, se potriveau). Pepenele verde era din piață sau de la aprozar; tata se pricepea să-l aleagă (știință dobândită poate tot la Măcin), era întotdeauna dulce, deși cumpărat pe neîncercatelea prin tăiere. Ajuns acasă, îl punea mai întâi în bazinul cu apă al cișmelei noastre și abia când era rece bine îl scotea și îl mâncam cu toții (la masă) – bunicii materni, cu care locuiam, mama, tata și eu. Cu pâine, mâncam pe urmă doar eu și tata în curte, ceilalți din familie nici nu voiau să audă de așa ceva. Recunosc că, până nu mi-am dezvoltat prejudecățile, mi-au plăcut (mult!) și prunele, și pepenele cu pâine, chiar îmi amintesc încă cu plăcere gustul. Pe urmă, n-am mai încercat. Pur și simplu pentru că „nu se obișnuiește”.

COAJA DE PORTOCALE. Nu știu cine mi-a deschis ochii și apetitul pentru partea albă a cojii de portocale (mezocarpul, științific zis), fiindcă am mâncat-o de când mă știu. Până n-am avut voie cu cuțitul, mi-o tăia bunica maternă de pe coaja portocalie (exocarp), dar nu cred c-a avut ea asemenea intuiție sau idee. Cineva trebuie să-i fi spus. (Dacă pe cineva interesează: cu cât e mai groasă coaja, cu atât e mai bună.) Pe vremea aia, fructele exotice nu erau „îmbălsămate” sau nu atât de toxic ca acum. De când știu că vin cu „conservanți”, m-am lăsat de plăcerea asta și nici n-aș recomanda-o altora decât dacă aș ști că au portocale cultivate în zona lor sau chiar în livada proprie. Da, sigur, făcea și mama (Tuța, că, la dorința ei, nu i-am zis niciodată mamă), am făcut și eu, la casa mea, dulceață din coji de portocale, am făcut și coji confiate, dar de-astea știe toată lumea. Și de partea albă a cojii de portocale se știe, dar nu chiar de către toată lumea – mulți se miră când aud de așa „bucate”, de aici includerea în categoria „ieșite din comun”.

***

Anul 2022.

Cred c-am văzut anul trecut un tei pe-aici, pe-aproape. Aștept să-nverzească anul ăsta, și... îl gust. (Căci, dragă Magdi, Géza, Öcsi, nu v-am uitat! Ne-am pierdut de mult urmele, dar mintea și inima-mi evocă și azi, pe lângă frunze și atâta joacă „de numa”, și racii mâncați, tot cu tata, la voi acasă – în unica voastră încăpere a cinci persoane, cu ușa pe colț.)

Oare să încerc din nou și prune cu pâine? Și pepene? În amintirea lui tata (fie iertat!), care la anul (2023) ar împlini un veac dacă n-ar împlini tot atunci și 30 petrecuți Dincolo. Și n-ar fi rău să-i învăț și eu pe copii și pe nepoți despre asta. Să ducă mai departe „rețeta”. Tata (Aurel îi ziceam, nici lui tată) curăța nucile proaspete de pieliță așa, întregi, fără să le rupă, doar din plăcerea lui de om cu multe dexterități și nesfârșită răbdare, căci le „rupeam” noi imediat, în dinți, mâncându-le. Cunoscuse la Măcin și smochinele proaspete, și rodiile. Își exprima adesea (spre neîncrederea mea de atunci, dar convingerea de acum) părerea că merele sânt mai bune decât portocalele. Și m-a învățat câte și mai câte.

Până la urmă, de la o coajă de portocală, numai una (sau două?, trei?), nu cred c-aș păți ceva. Și, dac-aș păți, ce pagubă ar fi? În pomenirea bunicii (120 de ani, acum – 2022 –, în octombrie, ar avea), căreia îi ziceam cum le auzeam pe vecine: Doamna Mureșan, nu bunică. „Doamnă” care, deși stabilită din tinerețe în Cluj, tot mai mult țărancă a rămas și ne dădea mie și bunicului (un Tuca, din doi) și mânca și ea cu noi pâine dumicată în cafea de cicoare cu lapte – combinație de tihnă și de vreme cu bunici. Și făcea, între multe alte bunătăți rustice (numai rustice), excepționale brânzoici cu brânză iute.

„Unde ești, copilărie”... cu aromele tale, cu tot?

Angela-Monica Jucan