Voci de un albastru profund plutind peste un
verde de grâu când e el de doi laţi, rostogolite de sub gube ca zorii, cu un
firicel tricolor prins în dreptul inimii române şi o cocardă de cuprindere, iar
pe umăr cu mâna femeii care a tors, a ţesut, a croit, cusut, vâltorat. Cântecul
străbate grijile de azi şi greul dintotdeauna, cu grai de dor şi spunere fermă
– strajă la iubirea de Ţară şi de ţarină, memorie a demnităţii de a fi Român.
Adiere sau talaz, după cum glasul dezmiardă graiul
pâinii – limba vechilor cazanii
sau pune cadenţă apăsată şi de încredere într-un ’Nainte, căci apa, pământul şi cerul / Şi Dumnezeu este cu noi. Ori răsunet psaltic solemn-smerit: Ţie să cuvine cântare.
Corul bărbătesc din Finteuşu Mare... Neamul
nostru în sinteză: suflet blând şi purtare aspră, de oameni mereu în apărare –
scut lângă ogradă, scut la fruntariile Patriei, scut la Credinţă de peste Două mii de generaţii şi uniţi în cântec
deodată cu Unirea.
În gubele acelea ca revărsatul de zi şi deprinse
cu cântecul încă de la zgomotul uşor al fusului şi de la zvonul vâltorii.
Corul bărbătesc din Finteuşu Mare... E cum ai
zice „holdă” – cu chipul lui Iisus încrustat în boabele ei de jertfă pentru
pita noastră cea de toate zilele. Un cor
– la nevoie, batalion! – cu
oameni care-L sădesc pe Hristos în îmbucătura cea spre fiinţă – de pâine sufletească
pusă dinainte copiilor lor. Şi copiilor noştri. Fiinţa noastră Naţională de
mâine, aşa cum Să-I placă şi lui Dumnezeu.
Angela
Monica JUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu