În casa bunicilor mei paterni, pe un
perete, era portretul lui Louis Braille. Ştiam acest nume de când eram
foarte mică. Ştiam şi că este inventatorul alfabetului pentru
nevăzători. Bunicul mi-a spus devreme, mult înaintea puterii mele de
înţelegere, despre el. Nu ţin minte momentul. Poate că mi-a povestit mai
multe, dar nu am reţinut decât esenţialul. Sau poate că mi-a spus numai
esenţialul. În orice caz, a fost tot ce trebuia ca acest nume, împreună
cu imaginea de pe perete, să-mi impună respect şi să-mi transmită un nu
ştiu ce fel de căldură. Nu cred că în vizitele mele la bunici am reuşit
vreodată să ocolesc portretul care mă atrăgea şi mă „punea la punct”;
mă făcea să-l privesc şi simţeam că mă domină; retina înregistra
imaginea unui om cât se poate de simplu şi inima (de minte, nu putea fi
vorba) îi developa grandoarea. Îmi erau familiare voluminoasele cărţi
ale bunicului, dar mă uitam la ele încurcată. Semnele lor îmi apăreau cu
totul misterioase şi mă intimidau. Ştiam ceva, vag, că e un alfabet
imaginat de omul din gravură. Enigma din portret se conjuga cu
indescifrabilul din cărţile acelea care aveau şi un format neobişnuit.
Mi-l amintesc pe bunicul cu placa braille pe genunchi (niciodată la
masă), scriind. Mi-l amintesc cu cărţi groase, în braţe, citind. Ştiam,
indefinit, că în ele era prezent Louis Braille.
Ştiu, acum, ceva mai multe. Tot de natură sentimentală: Louis Braille –
străbunul spiritual al bunicului meu! El mă fascina din ramă şi
literele lui mă fascinau din filele de carton. Şi punctatorul mă uimea
cum nu alunecă pe hârtie, ca tocul sau creionul, ci sfredeleşte, direct,
până în adînc, ştiinţa şi pătrunde, impetuos, poezia – ca instrument de
cucerire şi de înstăpânire şi de suveranitate, ce este în vastul
imperiu al spiritului.
Sunt peste 200 de ani de la naşterea unui
geniu (pe care mulţi nu au ezitat să-l numească incult!). Vor fi tot
mai mulţi şi totuşi, de undeva, de departe, din ce în ce mai de demult,
întotdeauna acum şi mâine şi poimâine, cu fiecare generaţie, imaginea
(aceea, a mea, de pe perete…) se apropie şi capătă noi străluciri. În
orice înscris al unui om lipsit de vedere trăieşte Louis Braille, cu
punctul lui de foraj, pe-o parte, şi de pisc, pe cealaltă. E tot ce-mi
confirmă, peste ani, din impresiile copilăriei, raţiunea. Restul, acum,
ca şi atunci, e inundat de emoţie şi iubire. Este, doar, şi strămoşul
meu, un pic.
Angela Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu