miercuri, 23 aprilie 2014

TÂRGUL CU MAGNOLII



 

 

Baia Mare – oraşul aşezat pe malurile Săsarului – a fost întotdeauna un centru, şi încă unul foarte primitor. Totuşi, deşi capitală de judeţ, Baia Mare este considerată un fel de extramuros de către cele patru Ţări pe care astăzi le administrează, cum, de altfel, îi aparţine şi „independenta” linie a satelor „de pe Fisculaş”. Dar Baia Mare nu le ţine la distanţă şi, adunând de la toate ce e mai bun, mai punând şi de la ea, şi-a creat o identitate încântătoare. S-ar putea numi chiar oraş cosmopolit (in nuce).

La Baia Mare găseşti „Plăcintă codrenească cum nu mănânci nici acasă” ori „Plăcintă creaţă” de pe Mesteacăn, poţi cumpăra „păstăi” (fiindcă pe-aici, în miniregiunile maramureşene, numai boabele de fasole sînt fasole). Însă nu tot ce e aici e şi copie. Specialităţi ale casei Baia Mare sînt „Plăcinta cu lobodă” de la restaurantul poetului George Cadar, „Plăcinta XXX” produsă în localul unei familii mai „robuste” anatomic, „Pâinea biblică” de la brutăria „Bizo”, specifică este şi telemeaua... nesărată (!) de care n-am văzut în altă parte. Şi câte şi mai câte. Se bea „horincă” (o ţuică tare) care predispune la „horit”.

Din păcate, castanul comestibil
e atins de o boală grea şi nu se ştie dacă va putea fi salvat (deja castanele se importă – ce nu se importă? – din Italia); poate va rămâne doar ca titlu de sărbătoare municipală – autumnala Sărbătoare a castanelor, care a înlocuit mai vechea şi mult mai distinsa, după cum spune toată lumea, Toamnă băimăreană regretată azi de mulţi şi reînviată în 2012 – să vedem dacă va continua. În schimb, sînt duzi „municipali”, din care oricine poate culege, iar porumbeii se mulţumesc şi cu ce cade pe jos. Porumbeii sînt o prezenţă foarte activă prin părţile astea şi fac în pragul simigeriilor sau al brutăriilor câteva puncte San Marco băimărene. Şi nu-ţi trebuie mult noroc să întâlneşti vreo mierlă (mierloi) în plin centru. Există şi o grădină zoologică frumoasă, dar în care animalele o duc greu, cel puţin iarna (e pe punctul de a se muta – a primit un alt teren). Se descurcă mai bine câinii, de toate rasele sau metişi, cu sau fără stăpâni, toţi paşnici şi înţelegători cu omul. Mai circulă şi câte-o căruţă cu cai prost întreţinuţi, proprietarii fiind ţigani cu mijloace materiale subsărăcăcioase. În contrast, mirii pot închiria, de-o vreme încoace, trăsură (foarte elegantă) cu care să meargă la „Sfat” sau la Biserică, alaiul e format însă din automobile (devenite, iată!, mai „tradiţionale” şi mai la îndemână decât trăsura).

Dacă nimereşti pe o stradă numită pe o parte Hortensiei şi pe cealaltă Rozelor, în mod sigur eşti în Baia Mare, unde poate municipalitatea să tot oficializeze numele Alecsandri (în amintirea lui Porojan, probabil...) al cartierului indicat de toată lumea ca fiind Hatvan (citit ungureşte – Hotvon, cu o-uri deschise, şi care înseamnă „şaizeci”, ceea ce vrea să spună că pe-aici se stă de zece ori mai mult „de şase”, deci, păzea!: fii la rândul tău cu ochii măcar în şapte!). Sau care-o fi strada Iuliu Maniu? – E Ciocanului, toată ziua şi va fi pentru cel puţin încă o generaţie de băimăreni.

Toponimia neoficială este de o mare bogăţie şi inventivitate. Repere cunoscute ale oraşului sînt Semiluna (un bloc-lamă de formă puţin curbă), Bucla (un loc cu sens giratoriu, ca normă de circulaţie, aflat în apropierea Universităţii de Nord, numit în paralel şi La Spânzurătoare, deşi „spânzurătoarea” nu mai există de câţiva ani şi nici n-a fost spânzurătoare, ci o construcţie ornamentală din lemn, al cărei artist îi atribuise un simbolism solar – irecognoscibil de către neavizaţi), La Poligon (un părculeţ pe locul căruia a fost cândva chiar poligon pentru deprinderea/exersarea şofajului) – denumire istorică, deja, Platou (ceva nici parc, nici piaţă în înţeles urbanistic, dar unde este, de câţiva ani, piaţă comercială pentru produse alimentare „ecologice” la sfârşit de săptămână, În Groapă (o zonă de case şi blocuri aflată la o cotă mult mai joasă faţă de o alta care o domină ca înălţime); apoi, sînt „instituţiile” Casa Albă (un restaurant zugrăvit în exterior în alb), RFN („Restaurantul fără Nume”), Academia OJT (Capşa băimăreană), cofetăria „Crinul”, local cu nume mai puţin năstruşnic (totuşi ar putea fi o aluzie la exotice ţinuturi, în care crinii se gătesc), dar interesant, pentru că are un separeu rezervat boemei, care poate „servi” aici un pahar pe credit). Afară din oraş, o iei pe Valea Usturoiului, şi, într-o jumătate de oră de mers pe jos, eşti la Cabana „Usturoi”.

Vânzătoarele din Baia Mare sînt unele foarte distante, dar serviabile, altele îţi devin curând „cunoştinţe”, intră în vorbă cu tine, îţi fac recomandări sau te informează/avertizează (semn de mare simpatie) în legătură cu calitatea unor produse nu tocmai „cuşere” şi chiar te salută pe stradă. Taximetriştii îşi ştiu meseria – a doua oară nu trebuie să le spui unde mergi şi ce traseu preferi, după un timp, îţi povestesc şi despre animalele lor de companie, hobbyuri etc., iar operatoarele de la dispecerat în maxim două săptămâni te recunosc după voce şi nu te mai întreabă cine eşti. Urbisul (S. C. Urbis S. A. Transport Local Baia Mare) ţine toate zilele sărbătorilor religioase (celebrate prin curse în orar de duminică şi majoritatea punctelor de vânzare a biletelor închise), deşi băimărenii trebuie să se întoarcă la locul de muncă în a treia zi de Crăciun, de Paşti, de Rusalii. Nici număr nu-i trebuie autobuzului decât în faţă – dacă te-a depăşit înainte de staţie, nu ştii ce e şi, decât să te grăbeşti degeaba, mai bine aştepţi altul. Oraşul e calm, nezorit şi nezgomotos, încărcat primăvara de magnolii. S-a aclimatizat şi câte-un smochin şi sînt şi splendizi scoruşi. E un oraş în care este timp şi se păstrează urme de pe timpuri. Un oraş cu două centre: unul nou şi unul vechi, în care nu numai arhitectura e veche sau tăietura şi îngustimea străzilor, ci şi orarul magazinelor, iar planul urbanistic mai nou vrea să aducă în modernitate parfum de epocă. Azi, Baia Mare nu mai e baie în funcţiune – minele sînt închise şi domnişoarele moderne nici nu ştiu de străbunicile lor care-şi treceau vremea spălând aur la râu. Demult, demult, pe oraşul acesta l-a chemat ca-n poveşti: Rivulus Dominarum, dar numele s-a dus o dată cu domniţele. Se duc după ele castanii. Rămâne Baia Mare, deşi e şi aceasta o denumire improprie deja. Rămân magnoliile, smochinii, duzii, scoruşii, iar în câte-o iarnă (când Dumnezeu hotărăşte că merităm) mai îmbrobodesc târgul poetice zăpezi „d’antan”.
Angela Monica JUCAN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu