De mâncare

 

 

Anii o mie nouă sute cinzeci și..., o mie nouă sute șaizeci și...

La viața mea de devreme și de mai târziu, am avut ocazia să mănânc preparate foarte gustoase domnești și țărănești, ca și unele nepreparate ieșite din comun sau cunoscute pe scară foarte restrânsă.

„Prezint” aici trei din a doua categorie.

 

Preaplinul exprimării: PLEONASMUL

  

Pentru că o cunoscută lingvistă cu titlu universitar își exprima uimirea că unii comentatori de pe internet fac observații pertinente în materie de limbă și că îi preocupă aceste probleme, vreau să atrag atenția că nu e sigur că aceștia sânt profani în ce privește lingvistica. Mai sântem și unii care am trecut prin filologii, avem „ceva” competență în domeniu certificată prin diplomă, deci ne putem exprima legal chiar dacă nu sântem cadre universitare (și putem identifica... și la Domnia Sa... unele foarte supărătoare și copios repetate greșeli ortografice); avem și avantajul unei libertăți față de terminologia de specialitate, putându-ne redacta textele mai relaxat și mai pe înțelesul publicului puțin instruit.

Bebe la bibliotecă, în America

 Am vizitat doar o bibliotecă în Washington DC, am auzit despre încă vreo două – prea puțin să pot vorbi despre bibliotecile americane; mă rezum la biblioteci din America și în special la cea cunoscută (întrucâtva) la fața locului, prin programul pentru bebe.

Ce definește aceste biblioteci este raportarea la societate, adică la specificul ei, cu nevoile date de acest specific.

Și pleu, și prea plin – PLEONASMUL

Una din profesoarele mele de română ne explica, la aprecierea ei și naiv convinsă, că termenul pleonasm vine de la… pleu (literar: tablă, tinichea), fiindcă un pleonasm sună ca pleú’ J Categoric! Sub aspect estetic. Lingvistic însă etimologia este cu totul alta. Cuvântul vine la noi din franceză (s.m. pléonasme), iar în franceză din greaca veche (pleonasmos), fiind acolo un derivat de la pleon, care înseamnă „mai mult”. Adică mai mult decât trebuie, astfel că pleonasmul este o expresie care dă pe dinafară. Aceasta este o chestiune care ține fie de gândire, fie de informare, fie de capacitatea de control mai ales în cursul vorbirii, în cazul din urmă nefiind o problemă cronică de logică, nici de cultură, ci doar una de atenție – o scăpare din vedere de moment a inventarului lexical folosit deja într-o anumită frază.

C-un (sau... cu-n?) și altele

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, un pic profană, putem înlocui adjectivul pronominal nehotărât cu pronumele nehotărât corespunzător, pus în formele lui flexionare: c-unul, c-una, c-unii, c-unele, pe care probabil nu ne-ar veni să le scriem cu-nul, cu-na, cu-nii, cu-nele.

TÂRGUL CU MAGNOLII

 

 

Baia Mare – oraşul aşezat pe malurile Săsarului – a fost întotdeauna un centru, şi încă unul foarte primitor. Totuşi, deşi capitală de judeţ, Baia Mare este considerată un fel de extramuros de către cele patru Ţări pe care astăzi le administrează, cum, de altfel, îi aparţine şi „independenta” linie a satelor „de pe Fisculaş”. Dar Baia Mare nu le ţine la distanţă şi, adunând de la toate ce e mai bun, mai punând şi de la ea, şi-a creat o identitate încântătoare. S-ar putea numi chiar oraş cosmopolit (in nuce).

La Baia Mare găseşti „Plăcintă codrenească cum nu mănânci nici acasă” ori „Plăcintă creaţă” de pe Mesteacăn, poţi cumpăra „păstăi” (fiindcă pe-aici, în miniregiunile maramureşene, numai boabele de fasole sînt fasole). Însă nu tot ce e aici e şi copie. Specialităţi ale casei Baia Mare sînt „Plăcinta cu lobodă” de la restaurantul poetului George Cadar, „Plăcinta XXX” produsă în localul unei familii mai „robuste” anatomic, „Pâinea biblică” de la brutăria „Bizo”, specifică este şi telemeaua... nesărată (!) de care n-am văzut în altă parte. Şi câte şi mai câte. Se bea „horincă” (o ţuică tare) care predispune la „horit”.

Din păcate, castanul comestibil

OPTICA BERZELOR

(Finteuşu Mare)

S-a făcut că am ajuns într-un prag de bună-seară (când îi mai bine pe pământ) în satul de la poalele Tricolorului – Finteuşu Mare, sat bine dichisit de oamenii lui vizibil buni gospodari şi care vor să fie în pas cu vremea. Tocmai asta m-a dezamăgit: că nu m-am simţit deloc într-un sat – parcă era un cartier de case al unui oraş, ba chiar mai ferchezuit. Cum am sosit, am făcut cunoştinţă cu câţiva membri ai renumitului cor finteuşean şi s-a întâmplat ca mai toţi să fie constructori. Asta am asociat-o imediat cu demolarea (că unde să construiască atâţia constructori, dacă nu pe locul unor vechi case?) şi m-am gândit cu îngrijorare la singura casă în traseul meu prin Finteuş (undeva, pe la intrarea în sat, pe stânga) care mai indică faptul că eşti într-un sat. Va scăpa? Nu va scăpa? Nu va scăpa! Nici uliţe n-am văzut, ci doar drumuri riglate la milimetru. Şi parcă nici vegetaţie nu era – toată ascunsă prin curţi, străzile curăţate „frumos”.

Noroc că seara – o seară lungă, de iunie – cobora şi cobora, până a înnobilat totul cu umbre şi-a adus briza unei nopţi liniştitoare.

După vreo două-trei luni, vorbesc la telefon cu un corist. Zice „staţi să ies pe balcon, că n-am semnal bun aici”. Să am, aş da un regat pentru-un târnaţ.

Gata. Satul românesc e de nerecunoscut.

Însă „de nerecunoscut” nu înseamnă că nu există. Există o Românie tainică – de care vorbea Artur Silvestri. N-o s-o găsim în lucrurile văzute, care se schimbă sau dispar.