FRATELE. MAREA UNIRE

Să nu priveşti înapoi! Nevasta lui Lot a privit şi s-a făcut stâlp de sare. În legendă, Orfeu a privit şi a pierdut-o definitiv pe Euridice.

Să priveşti înainte.

România a intrat (după îngrijorătoarea neutralitate) în război cu faţa spre viitor şi nu şi-a întors privirea. Înfrângerea sinistră de pe frontul de sud a fost înfrântă. Comandanţii – înlocuiţi, formaţiunile militare – reorganizate şi redistribuite. Victoria, însă, nu lumina. Bucuria iniţială, zdrobită, apoi, a luptelor de la Jiu n-a însemnat şi zdrobirea speranţei care, înarmată cu răbdare, numai înainte poate merge. Luarea (de fapt, predarea) Capitalei a fost şi ea înfrântă. Sutele de refugiaţi s-au descurcat cum au putut (ceva mai bine, regele); o parte a populaţiei civile a rămas pe loc, asumându-şi riscurile gropii cu lei. Biruinţa nu se zărea. Calificat ca fiind apatic, frontul s-a ţinut, însă, neînduplecat, de linia principalelor ape (râul, ramul...) şi, mai ales, a format un foarte larg unghi Siret-Dunăre, cu colţul înfipt în Deltă sprijinit pe braţul Sfântul Gheorghe – practic, o semiîncercuire, de departe, a Transilvaniei. În interiorul unghiului era, e drept, numai suferinţă. Mame, copii, orfani, fraţi, soţii, văduve. Soldaţi, ofiţeri, subofiţeri, personal auxiliar. Răniţi, prizonieri, dispăruţi. De sus, privea, Dumnezeu.

Deodată, au intrat în Iaşi, cu desperare, cu credinţă şi cu jurământ tare, ardelenii scăpaţi din lagărele ruseşti. Asta, în iunie 1917. Practic, atunci, la înrolarea voluntarilor ardeleni şi bucovineni, a fost un exerciţiu de unire. Iaşul tot înfăţişa solidaritatea. Dată de ţinut minte.

Vocaţia de om

            Întâmplarea se petrece pe o cale – un loc pe unde oricine poate trece şi element de primă mărime al reţelei comunicaţiilor, al realizării comunicării şi contactelor între oameni. Şi trec pe-acolo cinci feluri de oameni. Despre unul nu ştim decât că a devenit victima unei tâlhării şi a fost părăsit, deci poate fi oricine dintre noi. Al doilea fel de oameni sunt nişte răufăcători, nu le cunoaştem numărul, dar sunt superiori din acest punct de vedere (poate doi, poate o ceată) şi le ştim şi „meseria” – tâlhărească, având, ca obiect al „muncii”, păcatul. Celui de-al treilea îi ştim şi lui „meseria”: e preot – un om învestit cu încredere şi cu autoritate, un om care s-a angajat să-i conducă pe alţii tocmai spre Dumnezeu. Al patrulea este un levit şi ajunge atât ca să înţelegem că era dintr-un neam mândru şi respectat, ştiut fiind că urmaşii lui Levi erau, cu deosebire, păstrătorii tradiţiei mozaice. Reiese din context că toţi aceştia erau de-o seminţie. Al cincilea este un samarinean – un om de neam metis şi de altă lege (o lege aproape de păgânism, dar recunoscând Pentateuhul – lucru de reţinut, pentru că Pentateuhul conţine Decalogul...), un om dintr-un neam detestat, desconsiderat şi evitat de evrei. Avem, deci, „vasele” pe dinafară: un om nemarcat decât de răni şi de urmele jafului (era dezbrăcat), adică atins de consecinţe şi patru oameni-simbol, marcaţi prin nărav, rang, ocupaţie sau etnie. Şi se petrec, pe calea dintre Ierusalim şi Ierihon, două feluri de întâlnire: una (triplă) însemnată de cruzime (şi nepăsarea e cruzime) şi una (unică!) încărcată de omenie – încât se poate distinge interiorul acelor oameni, singurul lucru important, restul dovedindu-se elemente nerelevante, cu toate că se sugerase rolul social, deci de interrelaţie umană pe care ar fi fost de aşteptat să-l joace (ce-mi sunt tâlharii, ce-mi sunt preotul şi levitul, din moment ce ultimii doi nu-şi onorează învestitura sau renumele şi, la fel cu tâlharii, nu-şi onorează nici calitatea de om?; ce importanţă are numele rău famat al samarineanului dacă el îşi infirmă foarte elocvent proasta reputaţie?). Pentru că se mai petrec, pe acea cale, două feluri de contact: unul violent, neomenos şi unul profund uman. Doi neglijenţi, comozi şi insensibili trec pe alături, se feresc de contact. Dar calea are rostul de a înlesni contacte (pozitive). Şi oamenii aceia se eschivează, de fapt, de la o şansă, de la şansa de a fi mai presus de rang, ocupaţie sau etnie – de a fi oameni. Ajungea un gest de simplă solidaritate pentru anularea contactului negativ pe care-l avusese omul căzut între tâlhari, cel care avusese neşansa de a fi venit, fără voia lui, în atingere cu embleme ale păcatului, cel care, şi părăsit, fusese lăsat, în continuare, pradă răului.

POEME DE ZALE

[...]

într-o staţie de salvare împrejmuită cu sârmă ghimpată zace

fenomenul speranţă cuprins de mâinile tâlharului din care se scurge

dâra de sânge în curva asta de viaţă povestea căderii de pe

marginea timpului vor şti-o doar tinerii priveau şesul cu macii

înfloriţi pe coperta unui manual în care cântatul are sens interzis

în istoria asta se intră cu capul plecat şi se iese pe uşa din dos

[...]

Aurel Pop, pelerinaj de secesiune = wallfahrt der sezession = szakadár-búcsú = pilgrimage of secession, Satu Mare, Solstiţiu, 2004. (Traducerile în germană, maghiară şi engleză de Johann Josef Soltész. Coperta de Horia Luţaş.)

Cu mai puţină risipă de cuvinte decât ar avea nevoie cititorul, poetul Aurel Pop creează o baladă modernă. O compoziţie realizată din enigmă şi inteligibilitate; împletitură de logică şi senzaţie. O neobaladă care recapitulează neolegende. O epică versuită, în care scriitorul converteşte tonul monoton al baladei folclorice într-o nediferenţiere grafică: nicio strofă, nicio majusculă şi rare de tot semne de punctuaţie. La fel ca în cântecul bătrânesc, evenimentul este cel care produce deviaţie în tonul egal, dar, dacă, la primul, evenimentul constă din fapte, la a doua, evenimentul constă din imprevizibilitatea registrului tematic format din clip-uri şi spot-uri axate pe acelaşi subiect, dar polarizate prin motivul diferit. (De exemplu, în un poem predoslovit unui manual pentru curs de urbanizare, subiectul este uciderea rurarului, dar, în cadrul lui şi pe marginea lui, poetul valorizează motive diferite, şi ele noi, neutilizate, ca motiv, până acum: libertatea opiniei – în funcţiune sau anulată – şi demagogia/îndoctrinarea.) În timp ce balada tradiţională cultivă, din plin, repetiţia şi refrenul, această nouă baladă se articulează pe un contrarefren, mai corect zis, un refren sincretic. Mecanismul comunicării lasă în urmă tehnica limbajului obişnuit, deşi poezia nu este ermetică. Nici facilă. Titlurile sibiline fac impresie de neclaritate, dar sunt oraculare.

Este cvadruplul, după limbă (română, germană, maghiară, engleză), volum pelerinaj de secesiune.

„Trecând cu pas greu prin inima Literei”

AUREL POP. Poet, exeget literar, istoric, publicist, editor, fondator de reviste, activ promotor cultural.

Licenţiat în istorie, jurnalism, psiho-pedagogie. Master în etnologie europeană. Doctorand (pregăteşte lucrarea de doctorat „Românii din Sătmar în revoluţia din 1848-1849”).

Director al Editurii Citadela, redactor-şef şi fondator al revistei omonime, ambele cu sediul în Satu Mare.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER), al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), al Asociaţiei Scriitorilor de limbă Română din Quebec (ASLRQ), Canada.

Laureat al multor concursuri şi festivaluri literare – palmaresul scriitorului însumând 22 de premii, cărora li se adaugă trei diplome de recunoaştere a contribuţiei sale culturale.

Publică în presă din anul 1969. Debutul editorial – în 2004. I-au apărut patru volume de versuri – cvatrilingvul pelerinaj de secesiune (2004), pentalingvul calvarul cuvintelor (2006), sonete din regatul disperării (2007), semne dintr-un trunchi de cuvânt (2009) –, unul de critică literară – La Hanul Verbelor (2008) – şi unul de interviuri luate mai multor personalităţi culturale – Cuvinte dintr-un noian de vorbe (2009).

semne dintr-un trunchi de cuvânt. Un volum de versuri care se distinge de celelalte prin aproape toate mijloacele de expresie folosite de autor. Nivelurile lexical-semantic şi sintactic sunt mult dezambiguizate, păstrând, cu toate acestea, o pluralitate de posibile interpretări. Dificultatea de lectură a devenit îmbiere la plăcută meditaţie. Căreia cititorul îi răspunde. Soluţia posibilă nu e unică – se pot descoperi sensuri noi sau mai adânci înţelesuri, la fiecare lectură, parcurgerea textului poetic convocând puterea de pătrundere filosofică sau logica, mobilizând capacităţile de analogie, intuiţie, imaginaţie. Nesfârşite potenţialităţi de lectură-relectură şi de zăbavă reflexivă la fiecare poem, pagină, idee.

A dispărut aspectul grafic stufos dat de versurile lungi şi prezentate în mari blocuri, cum fuseseră în cărţile anterior publicate. Materialul literar nu este împărţit nici aici pe strofe, dar coloana poetică este, de cele mai multe ori, suplă, aerisită, asimetric şi elegant configurată. Mai sunt şi aici versuri lungi – şi de 19 silabe –, dar, compensatoriu, poemele sunt heterometrice, dacă se poate vorbi de aşa ceva, poezia fiind scrisă în vers liber. Dar, dacă nu există picioare metrice sau măsură ritmică, melodicitate, totuşi, este, dată de fluiditatea enunţului – la care participă, cu mult simţ estetic exploatate, fonetica, vocabularul, sintaxa, tropii, figurile stilistice – mai ales câteva figuri de repetiţie şi, nu o dată, ingambamentul. Toate contribuie la confortul, dar şi revirimentul lecturii.

Rămân segmentele „mutante”. Fiindcă se mai găseşte câte un „personal” cu înţeles transmisibil, bun în două expoziţii („Ne ferim să arătăm / Pe cineva cu degetul / Îi rostim doar codul numeric / Personal n-ai cu nimeni nimic” [s.n.]). Sau un „Din cuvânt” care încheie un enunţ şi deschide altul („Am cioplit / Într-o zi / Din cuvânt / Au sărit / Silabele în jurul meu” [s.n.]). Dar acestea sunt, acum, mai cu reţinere distribuite şi procedeul pare să fi trecut într-un calambur discret – „Umbra-mi poartă pică... // Ca pe o haină / Ce-o mai port”; „Ca o maree se vor ridica / Spre chipul tău lumini / Rând pe rând / Întotdeauna a fost aşa / [...] / Zămislire şi rezămislire / În ce chip şi-n ce hal / Mai gândiţi-vă uneori”; „Abia când s-a făcut / Lumină / Am scris altele / [...] / Iar dacă a fost cazul / L-am despărţit / În silabe  – în iarăşi nocturne / Lumini de veghe [...]”.