Să nu priveşti înapoi! Nevasta lui Lot a privit şi s-a făcut stâlp de sare. În legendă, Orfeu a privit şi a pierdut-o definitiv pe Euridice.
Să priveşti înainte.
România a intrat (după îngrijorătoarea neutralitate) în război cu faţa spre viitor şi nu şi-a întors privirea. Înfrângerea sinistră de pe frontul de sud a fost înfrântă. Comandanţii – înlocuiţi, formaţiunile militare – reorganizate şi redistribuite. Victoria, însă, nu lumina. Bucuria iniţială, zdrobită, apoi, a luptelor de la Jiu n-a însemnat şi zdrobirea speranţei care, înarmată cu răbdare, numai înainte poate merge. Luarea (de fapt, predarea) Capitalei a fost şi ea înfrântă. Sutele de refugiaţi s-au descurcat cum au putut (ceva mai bine, regele); o parte a populaţiei civile a rămas pe loc, asumându-şi riscurile gropii cu lei. Biruinţa nu se zărea. Calificat ca fiind apatic, frontul s-a ţinut, însă, neînduplecat, de linia principalelor ape (râul, ramul...) şi, mai ales, a format un foarte larg unghi Siret-Dunăre, cu colţul înfipt în Deltă sprijinit pe braţul Sfântul Gheorghe – practic, o semiîncercuire, de departe, a Transilvaniei. În interiorul unghiului era, e drept, numai suferinţă. Mame, copii, orfani, fraţi, soţii, văduve. Soldaţi, ofiţeri, subofiţeri, personal auxiliar. Răniţi, prizonieri, dispăruţi. De sus, privea, Dumnezeu.
Deodată, au intrat în Iaşi, cu desperare, cu credinţă şi cu jurământ tare, ardelenii scăpaţi din lagărele ruseşti. Asta, în iunie 1917. Practic, atunci, la înrolarea voluntarilor ardeleni şi bucovineni, a fost un exerciţiu de unire. Iaşul tot înfăţişa solidaritatea. Dată de ţinut minte.
Bătăliile de stavilă din Vrancea, până să fie marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au fost, mai întâi, înfrângeri peste care s-a trecut înainte. Camaradul se zbătea, mutilat, în convulsiile morţii, altul implora ajutor sau un glonte izbăvitor, bunul cal – în aceeaşi lungă şi cumplită durere. Vacarm de strigăte, chemări, îndemnuri, urlete, gemete, rugăciuni, rugăminţi, înjurături, şenile, scrâşnet de fier, tropot de copită, nechezat... Rând pe rând... Comandantul... Alt comandant... Tovarăşul de arme... Prietenul din copilărie... Fratele... Calul... Rând pe rând... Ţărâna era în broboane de sânge. Şi coama dealului, pe când să fie cucerită, - recuperată de inamic. Nu privi înapoi. Că te faci stană de lacrimi.
În sfârşit, după mai mult de doi ani de nădejde dumicată în îndoială şi desperare, defileele munţilor au început să fie traversate. Diviziile 7 Infanterie şi 1 Vânători trecuseră, între 13 şi 15 noiembrie, Carpaţii şi cantonaseră la izvoarele Mureşului şi Oltului. Dată de păstrat în memorie. Dacă istoria ar reţine, pe lângă date, şi sentimente – timp fast, timp de păstrat în inimă. Transilvania nu era, încă, sub administraţie românească. Exista, însă, un punct de certitudine – o valoare morală definită. Suflu de curaj venea şi dinspre Bucovina şi Basarabia, mai devreme unite. Biruinţa era aproape desfăcută de tumultul plin de groază, plin de confuz, de alarmă şi de permanentă nelinişte al carnajului mondial.
Momentul mare al Unirii depline – clipă de cristal – a fost într-o duminică, la ceasul amiezii. Era ger şi o zăpadă care scârţâia. În ajun, dăduse Dumnezeu viscol. Totul strălucea şi era proaspăt. În planul de alături – imens entuziasm. Lacrimi de bucurie. Vis împlinit. Gând curat.
N-au trecut, de-atunci, decât 90 de ani (şi aceştia cu sincopa din ’40 - ’44, pentru Ardealul de Nord şi cu cea neîncheiată încă pentru alte părţi ale Ţării, abandonate de propriii stăpâni, smulse, înhăţate de alţii, după pofta unora şi interesele puterilor celor mari). Totuşi, Unirea noastră e de când lumea. Când recunoscută, când nerecunoscută de „lume”.
Nu privi înapoi! Sunt în faţă, Basarabia, Bucovina... Lacrimi nesecate. Înfrângeri de înfrânt. Dumnezeu ne mai aşteaptă - cu duminici, cu amiezi, cu lumini, cu priviri limpezite.
Să nu te faci stană!
Angela Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu