Întâmplarea se petrece pe o cale – un loc pe unde oricine poate trece şi element de primă mărime al reţelei comunicaţiilor, al realizării comunicării şi contactelor între oameni. Şi trec pe-acolo cinci feluri de oameni. Despre unul nu ştim decât că a devenit victima unei tâlhării şi a fost părăsit, deci poate fi oricine dintre noi. Al doilea fel de oameni sunt nişte răufăcători, nu le cunoaştem numărul, dar sunt superiori din acest punct de vedere (poate doi, poate o ceată) şi le ştim şi „meseria” – tâlhărească, având, ca obiect al „muncii”, păcatul. Celui de-al treilea îi ştim şi lui „meseria”: e preot – un om învestit cu încredere şi cu autoritate, un om care s-a angajat să-i conducă pe alţii tocmai spre Dumnezeu. Al patrulea este un levit şi ajunge atât ca să înţelegem că era dintr-un neam mândru şi respectat, ştiut fiind că urmaşii lui Levi erau, cu deosebire, păstrătorii tradiţiei mozaice. Reiese din context că toţi aceştia erau de-o seminţie. Al cincilea este un samarinean – un om de neam metis şi de altă lege (o lege aproape de păgânism, dar recunoscând Pentateuhul – lucru de reţinut, pentru că Pentateuhul conţine Decalogul...), un om dintr-un neam detestat, desconsiderat şi evitat de evrei. Avem, deci, „vasele” pe dinafară: un om nemarcat decât de răni şi de urmele jafului (era dezbrăcat), adică atins de consecinţe şi patru oameni-simbol, marcaţi prin nărav, rang, ocupaţie sau etnie. Şi se petrec, pe calea dintre Ierusalim şi Ierihon, două feluri de întâlnire: una (triplă) însemnată de cruzime (şi nepăsarea e cruzime) şi una (unică!) încărcată de omenie – încât se poate distinge interiorul acelor oameni, singurul lucru important, restul dovedindu-se elemente nerelevante, cu toate că se sugerase rolul social, deci de interrelaţie umană pe care ar fi fost de aşteptat să-l joace (ce-mi sunt tâlharii, ce-mi sunt preotul şi levitul, din moment ce ultimii doi nu-şi onorează învestitura sau renumele şi, la fel cu tâlharii, nu-şi onorează nici calitatea de om?; ce importanţă are numele rău famat al samarineanului dacă el îşi infirmă foarte elocvent proasta reputaţie?). Pentru că se mai petrec, pe acea cale, două feluri de contact: unul violent, neomenos şi unul profund uman. Doi neglijenţi, comozi şi insensibili trec pe alături, se feresc de contact. Dar calea are rostul de a înlesni contacte (pozitive). Şi oamenii aceia se eschivează, de fapt, de la o şansă, de la şansa de a fi mai presus de rang, ocupaţie sau etnie – de a fi oameni. Ajungea un gest de simplă solidaritate pentru anularea contactului negativ pe care-l avusese omul căzut între tâlhari, cel care avusese neşansa de a fi venit, fără voia lui, în atingere cu embleme ale păcatului, cel care, şi părăsit, fusese lăsat, în continuare, pradă răului.
Dar gestul s-a făcut şi fără cei care l-au ratat.
Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, adică mergea de la sud spre nord. Samarineanul era cu treburile lui prin zonă şi urma să se întoarcă (mergea mai departe de han, unde nu intenţiona să rămână, deci domiciliul lui era în altă parte - în direcţie opusă). Venise de-acasă şi tot acolo trebuia să revină – în Samaria lui, care e la nord şi faţă de Ierihon. În ziua întâlnirii, el venea dinspre casă, deci făcea drumul de la nord spre sud. E limpede. Nu se văzuseră niciodată, dar mergeau unul către celălalt. La întrebarea lui Iisus despre cine este aproapele, răspunsul biblic e destul de criptic şi nu îl dă învăţătorul de lege care şi pusese problema, ci tot Iisus: Mergi şi fă şi tu asemenea. Pentru că aproapele este cel care vine spre celălalt, caută să-i înţeleagă problema şi, edificat, oferă lucrul de care e nevoie. Iar un samarinean [întâi] mergând pe cale, [imediat] a venit la el, [apoi] văzându-l i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se [şi mai mult], i-a legat rănile [...] (Luca 10, 33-34). Discursul omiletic, în câte biserici l-am auzit, n-a trecut niciodată dincolo de milostenie – care, chiar dacă nu o considerăm simplă pomană, este, oricum, indiciu secundar (nu degeaba laconica Biblie indică ruta parcursă – când tâlhari şi tâlhării sunt pe toate drumurile -, la distanţă de câteva cuvinte, pune două verbe care denumesc apropierea şi, dacă citim totul cu atenţie, vedem că, mai înainte, Iisus spusese: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi [viaţa cea veşnică] referindu-se nu la milă, ci la iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, ultimul asemănat cu tine însuţi, or, nici lui Dumnezeu nu-i trimitem pomeni, nici cu noi înşine nu facem aşa ceva, dacă ne rănim, nu de milă ne pansăm şi nu popularizăm faptul de a fi fost atenţi să nu ne calce vreo maşină; aceasta trebuie să însemne a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi: a-i purta de grijă cum îţi porţi şi ţie). Cei doi dinari nu au fost oferiţi din milă, nici din orgoliu, şi, aceasta, din simplul motiv că au fost... dinari şi... doi! (Spre deosebire de alte monede, care circulau atât în aur, cât şi în argint, dinarul era numai din argint, deci era o monedă mai modestă. Muncitorii angajaţi la vie s-au învoit pentru un dinar pe zi – Matei 20, 2 -, sumă contestată ulterior, din invidie, de unde se vede relativitatea aprecierilor omeneşti. Plătit în această monedă, era nevoie de mulţi dinari pentru un flacon cu nard – peste 300, cum aflăm din Marcu 14, 5. În banii „noştri” şi ai celor din vechime dinarul echivalează cu preţul a 4,55 grame de argint.) Doi dinari erau suficienţi, fără a depăşi nevoile de întreţinere pentru câteva zile. Samarineanul nu s-a zgârcit, nu i-a părut rău după bani, n-a dat o sumă în exces. Oricare din aceste lucruri ar fi depăşit şi compromis finalitatea care avea să fie binefacerea. Integritatea faptei binefăcătoare a fost asigurată prin promisiunea completării, la nevoie, a sumei, inhibând tentaţia deturnării şi stimulând corectitudinea. Să nu pierdem din vedere încrederea în morala unui hangiu – a unui om obişnuit să-i pese de profitul personal.
Pilda începe cu relatarea despre exercitarea unei tâlhării şi sfârşeşte cu imobilizarea unei posibile tâlhării. Despre aceasta nici nu mai e nevoie să se spună ceva.
Un samarinean. Un om cu credinţă amestecată – un om mai liber în credinţă, mai riguros în bun-simţ şi fără probleme în comunicare. Şi doi dinari. În sunetul lor de argint s-a auzit chemarea la calea omeniei. Şi clinchetul nu lasă să se închidă niciodată povestea.
Angela Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu