[...]
într-o staţie de salvare împrejmuită cu sârmă ghimpată zace
fenomenul speranţă cuprins de mâinile tâlharului din care se scurge
dâra de sânge în curva asta de viaţă povestea căderii de pe
marginea timpului vor şti-o doar tinerii priveau şesul cu macii
înfloriţi pe coperta unui manual în care cântatul are sens interzis
în istoria asta se intră cu capul plecat şi se iese pe uşa din dos
[...]
Aurel Pop, pelerinaj de secesiune = wallfahrt der sezession = szakadár-búcsú = pilgrimage of secession, Satu Mare, Solstiţiu, 2004. (Traducerile în germană, maghiară şi engleză de Johann Josef Soltész. Coperta de Horia Luţaş.)
Cu mai puţină risipă de cuvinte decât ar avea nevoie cititorul, poetul Aurel Pop creează o baladă modernă. O compoziţie realizată din enigmă şi inteligibilitate; împletitură de logică şi senzaţie. O neobaladă care recapitulează neolegende. O epică versuită, în care scriitorul converteşte tonul monoton al baladei folclorice într-o nediferenţiere grafică: nicio strofă, nicio majusculă şi rare de tot semne de punctuaţie. La fel ca în cântecul bătrânesc, evenimentul este cel care produce deviaţie în tonul egal, dar, dacă, la primul, evenimentul constă din fapte, la a doua, evenimentul constă din imprevizibilitatea registrului tematic format din clip-uri şi spot-uri axate pe acelaşi subiect, dar polarizate prin motivul diferit. (De exemplu, în un poem predoslovit unui manual pentru curs de urbanizare, subiectul este uciderea rurarului, dar, în cadrul lui şi pe marginea lui, poetul valorizează motive diferite, şi ele noi, neutilizate, ca motiv, până acum: libertatea opiniei – în funcţiune sau anulată – şi demagogia/îndoctrinarea.) În timp ce balada tradiţională cultivă, din plin, repetiţia şi refrenul, această nouă baladă se articulează pe un contrarefren, mai corect zis, un refren sincretic. Mecanismul comunicării lasă în urmă tehnica limbajului obişnuit, deşi poezia nu este ermetică. Nici facilă. Titlurile sibiline fac impresie de neclaritate, dar sunt oraculare.
Concepţia şi execuţia se bazează pe arta narativ-asociativă, în care ideile se înlănţuie şi se susţin între ele. Nenumărate ochiuri de za prind segmentele poemului, rezultând o splendidă şi sobră ţesătură de impresie şi realitate. De partea subiectivităţii, se grupează gândul, memoria, evaluarea. Şi, mai departe, reacţia personală leagă în lanţ păreri şi efectivităţi secundare. Obiectivitatea se reprezintă, aici, în special prin vedere (ochi, privire, oglindă ş.a.), dar, dacă subiectivitatea este totdeauna veritabilă, obiectivitatea este îndoielnică, fiindcă firul ei se trage din percepţie, poetul exploatând, copios, uimitoarele proprietăţi ductile ale acesteia din urmă.
Invităm lectorul să compare segmentele (ignorând reluările, ele neexistând în versurile poetului Aurel Pop): semafoarele fac ordine în gândurile noastre şi în gândurile noastre caut un motiv unde regula jocului permite orice grupare, în care veriga zalei realizată prin ultrasubiectivul gând face nod şi cu norma (ordinea pe care o impune semaforul) şi în care segmentul obiectivităţii are, ca element anterior de ligatură, nimic altceva decât o părere (am impresia că semafoarele [...]), pentru ca, în continuare, ceea ce scindează să şi lege, efect extras, uneori, din fiinţa însăşi a cuvântului. Unde regula jocului permite orice grupare, poetul prinde postulatul: orice grupare e ta/re, iar, aici, separaţia silabelor admite ca a doua să facă buclă proprie în ansamblul fileului: [...]/re[-]lansează ideea o dată cu strigătul şi modelul continuă, la fel de bine făcut: o dată cu strigătul se naşte momentul în care iubirea de ţară rezistă în minte, de unde, ineluşul în minte se petrece prin încă un orificiu al zalei: în minte ţăranul pune anotimpurile între combinatul chimic şi tablourile expuse în holul câmpiei [...]. Se vede cum diviziunile expresive intră într-o formaţie, apoi participă la alta; rămân tot ele, dar schimbă, aparent radical (ordine şi regulă, împreună cu orice grupare), contextul. Numai aparent radical, pentru că, dacă ar fi altfel, poezia şi-ar pierde unitatea, or, ea este indivizibilă (drept dovadă, dacă vrei să dai extrase, o strici – cum, din motive de exemplificare, am făcut). Schimbări uşoare de context, însă, există, pentru că sunt evidente deplasări de la variabil la constant şi, de aici, la alt, dar în aceeaşi notă, „variabil”. Partea constantă este totdeauna centrală şi proeminentă.
Nu e greu de observat că, premeditat, sau, dimpotrivă, din lipsă de „precauţie”, poetul lasă să se vadă o inepuizabilă aspiraţie spre substanţa lucrurilor – spre identitatea lor reală, deci perenă. Nu este pagină pe care în – prepoziţie prin excelenţă locativă (de fixaţie sau de direcţie) – să nu apară în câteva configuraţii. În indică partea nucleară a lucrurilor (şi faptelor) sau tendinţa spre nucleu (centru), ceea ce convine cel mai bine acestei poezii care îşi ţese intriga din tâlcuri. Şi interiorul ţarcului ideologic. Sârma ghimpată. (Coperta semnată: Horia Luţaş e prima şi cea mai bună interpretare critică a cărţii.)
De unde asemănarea cu o armură (şi nu cu un lanţ, şi nu cu un tricotaj)? – Din caracterul defensiv al armurii, scriitorul împrumută funcţia de „ascundere”, iar poezia capătă calitatea de enunţ forte. Mai clar, este vorba de camuflarea, de către poet, a expunerii şi de originalitate – ca punct tare al poeziei. În plus, atât la platoşă, cât şi la poemele acestui volum, ceea ce apare, la o primă evaluare, ca o extravaganţă, este o rarisimă răsucire a realităţii şi a reprezentărilor.
Spuneam că titlurile sunt oraculare. Titlul volumului este la fel, oferind, de la început, datele problemei.
Pelerinaj – Un drum lung, ascetic şi ritual, către un centru - un centru în acelaşi timp spaţial şi spiritual (şi politic...). Un ritm susţinut. Un conformism. O linie de curent. O acţiune, dirijată, de masă.
Secesiune - Separare. Ruptură. Disidenţă. Evadare. Distincţie. Individualizare. Module. Celule. Zale după zale.
De - Prepoziţie finală? Modală? Chiar de relaţie? Sau atributivă? - În orice caz, un element de compatibilizare între uniformitate şi diferenţă. Un centru de acţiune.
pelerinaj de secesiune – continuitate din fracţiuni; recuperare; transport (fără uitare de sine) în direcţia opiniei separate; nonconformism. Vedeţi singurătatea, deşertul în care iubirea de ţară rezistă [numai] în minte, literele însângerate (opinia sancţionată), paşii pierduţi, sârma în clar, sârma stinsă în ceaţa privirii, flash-urile albastre. Cerul. Rămâne, totuşi, până la sfârşit, intens albastră, speranţa. Ieşirea (cândva) din ocolul de spini. Şi, pe coperta a patra, paşii par, de la un moment dat, un stol...
Sub golgota cuvintelor într-un moment al pelerinajului de secesiune, ni se pare că acest poem născut într-o cameră de hotel de şapte etaje // (pe care am avut curajul să o transform într-o cabină fonică), atunci când simte cămaşa lipită de trupul cuvintelor mari de tipar, proclamă armura (protecţia) de care ar fi avut nevoie ţăranii pe vremea aceea, când au intrat de bunăvoie şi ne/siliţi în ceape sau în faţa tendinţei de urbanizare a ţăranului şi când abia dintr-o ilustrată de provincie ţăranii ies cu noaptea-n cap şi, de asemenea, când în largul câmpiei ţăranul îşi strigă numele sau până când ţăranul [încă mai] acoperă câmpia cu privirea.
Ţăranul. Ţăranul prea vechi pentru gustul celor de azi. Ţăranul scos din uz.
Ţăranul - străveche realitate şi nouă legendă...
peste osemintele înghesuite marşul triumfal al poemului aduce, în sfârşit, baladesc, o cămaşă de zale.
Angela Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu