„Trecând cu pas greu prin inima Literei”

AUREL POP. Poet, exeget literar, istoric, publicist, editor, fondator de reviste, activ promotor cultural.

Licenţiat în istorie, jurnalism, psiho-pedagogie. Master în etnologie europeană. Doctorand (pregăteşte lucrarea de doctorat „Românii din Sătmar în revoluţia din 1848-1849”).

Director al Editurii Citadela, redactor-şef şi fondator al revistei omonime, ambele cu sediul în Satu Mare.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER), al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), al Asociaţiei Scriitorilor de limbă Română din Quebec (ASLRQ), Canada.

Laureat al multor concursuri şi festivaluri literare – palmaresul scriitorului însumând 22 de premii, cărora li se adaugă trei diplome de recunoaştere a contribuţiei sale culturale.

Publică în presă din anul 1969. Debutul editorial – în 2004. I-au apărut patru volume de versuri – cvatrilingvul pelerinaj de secesiune (2004), pentalingvul calvarul cuvintelor (2006), sonete din regatul disperării (2007), semne dintr-un trunchi de cuvânt (2009) –, unul de critică literară – La Hanul Verbelor (2008) – şi unul de interviuri luate mai multor personalităţi culturale – Cuvinte dintr-un noian de vorbe (2009).

semne dintr-un trunchi de cuvânt. Un volum de versuri care se distinge de celelalte prin aproape toate mijloacele de expresie folosite de autor. Nivelurile lexical-semantic şi sintactic sunt mult dezambiguizate, păstrând, cu toate acestea, o pluralitate de posibile interpretări. Dificultatea de lectură a devenit îmbiere la plăcută meditaţie. Căreia cititorul îi răspunde. Soluţia posibilă nu e unică – se pot descoperi sensuri noi sau mai adânci înţelesuri, la fiecare lectură, parcurgerea textului poetic convocând puterea de pătrundere filosofică sau logica, mobilizând capacităţile de analogie, intuiţie, imaginaţie. Nesfârşite potenţialităţi de lectură-relectură şi de zăbavă reflexivă la fiecare poem, pagină, idee.

A dispărut aspectul grafic stufos dat de versurile lungi şi prezentate în mari blocuri, cum fuseseră în cărţile anterior publicate. Materialul literar nu este împărţit nici aici pe strofe, dar coloana poetică este, de cele mai multe ori, suplă, aerisită, asimetric şi elegant configurată. Mai sunt şi aici versuri lungi – şi de 19 silabe –, dar, compensatoriu, poemele sunt heterometrice, dacă se poate vorbi de aşa ceva, poezia fiind scrisă în vers liber. Dar, dacă nu există picioare metrice sau măsură ritmică, melodicitate, totuşi, este, dată de fluiditatea enunţului – la care participă, cu mult simţ estetic exploatate, fonetica, vocabularul, sintaxa, tropii, figurile stilistice – mai ales câteva figuri de repetiţie şi, nu o dată, ingambamentul. Toate contribuie la confortul, dar şi revirimentul lecturii.

Rămân segmentele „mutante”. Fiindcă se mai găseşte câte un „personal” cu înţeles transmisibil, bun în două expoziţii („Ne ferim să arătăm / Pe cineva cu degetul / Îi rostim doar codul numeric / Personal n-ai cu nimeni nimic” [s.n.]). Sau un „Din cuvânt” care încheie un enunţ şi deschide altul („Am cioplit / Într-o zi / Din cuvânt / Au sărit / Silabele în jurul meu” [s.n.]). Dar acestea sunt, acum, mai cu reţinere distribuite şi procedeul pare să fi trecut într-un calambur discret – „Umbra-mi poartă pică... // Ca pe o haină / Ce-o mai port”; „Ca o maree se vor ridica / Spre chipul tău lumini / Rând pe rând / Întotdeauna a fost aşa / [...] / Zămislire şi rezămislire / În ce chip şi-n ce hal / Mai gândiţi-vă uneori”; „Abia când s-a făcut / Lumină / Am scris altele / [...] / Iar dacă a fost cazul / L-am despărţit / În silabe  – în iarăşi nocturne / Lumini de veghe [...]”.

Volumul este, în totul, o modalitate de comunicare şi, pe lângă aceasta, prezintă şi o semnificaţie de comunicare. Se întrevăd peste tot semnele mesajului însuşi, fixate pe cele trei componente ale lui – emisiune, recepţie, sedimentare – şi, în plus, utilizare. E o subtilitate de calitatea fineţii concordanţa dintre formă şi fond.

Între valoarea maxim benefică a „binecuvântării marii poezii” de către „cititorii [de-a dreptul] înrăiţi”, până la valoarea extrem malignă a unui „braţ de blesteme” şi a „consecinţelor blestemului” datând „De la Facerea Lumii”, spotul eminamente comunicativ – cuvântul – ia o mulţime de tente de indicare, începând chiar cu proprietatea lui nominală. Volumul se deschide cu proclamarea Cuvântului ca sediu şi proiectare a Lumii („Ies din când în când / La lumină / Din câte-un poem / Noaptea / Îmi potrivesc gândurile / Cu grijă / Peste zi / Vorbesc despre criza / De timp / De spaţiu / De viteza / Evenimentelor / Ce au loc / Înăuntrul şi-n afara / Cuvântului” – poezia „Acum”) şi sfârşeşte cu consacrarea lui în nivel euharistic: şi ca ofrandă („pentru”), şi ca dar („Am zidit-o” şi transmis-o, iar generaţiile „Au purtat-o”) al porţii de ieşire şi de intrare – gura (buzele), organ de excelenţă al împărtăşaniei – primire-prefacere-consacrare („Iată / Vinul / Şi pâinea / Pentru / Gura mea / Fericirea / Pe care fără îndoială / Am zidit-o / Puţin câte puţin / Din generaţie în generaţie / De două mii de ani / Au purtat-o pe buze” – poezia „Zidire”).

Cuvântul sacru/profan denumit în mod expres umple paginile. Uneori e indicat ca limbă („Vorbea alte limbi / Prinzându-se-n joc”), ca verb şi vorbă („[...] din / Vorbă – din / Verb”), silabă („Am cioplit / Într-o zi / Din cuvânt / Au sărit / Silabele în jurul meu”), ori vocale („Pune-i cititorului cele şapte vocale – de câte / Şapte ocale – în gură” – excepţională vrajă stihică); şi mai este, ca emisiune, întrebarea („În satul copilăriei / Mi-au rămas / Întrebările”).

Toate acestea ar fi, să zicem, pastă, dar cuvântul este şi sonoritate – câmp vibratoriu: vorbire, spunere, şi poetul evocă, într-un loc, folosirea cu anticipare, cu grabă, sau cu imprudenţă a lor („[...] vorbesc / Şi spun ceea ce n-ar trebui rostit / Decât în mormânt”), având echivalente parţial sinonimice şi în zicere („Voi umple / Întunericul / Ori de câte ori / Cineva / Îmi va zice / Coboară / În peştera / Cuvântului”) şi rostire („Îi rostim doar codul numeric”), în protocol pragmatic-social, ca salut (dar pasibil de a fi ignorat: „Nu de alta dar uită să-mi răspundă la salut”) ori strigăt cu uimitoare putere de control („Doar / Strigătul îşi reduce / Intensitatea / Cuvântului”); în comunicare armonică – recitare („Adu-ţi aminte / Când mai scrii / De poetul / Care a pus titlul poemului / Nu uita să-l reciţi / O dată pe zi”) şi cântare („Visam şi cântam / Un cântec de galeră / Ca apoi să am libertatea de-a scrie / Un sonet”) şi chiar anticântare – bolboroseală („Aud cuvintele trecătorului / Bolborosind / În negura vremurilor”).

Cuvântul se întrupează – eteric, desigur – din glas şi din perechea lui moale, şoapta („Dacă vorbeşti / Rămâi fără glas / Mai bine şopteşti / La urechea surdului”).

Cuvintele se întretaie în întrebări şi răspunsuri, în fapt şi la figurat („Răspunsurile / Le-am primit / De la viaţă”).

            Şi mai există comunicarea cu totul specială, paralingvistică – tăcerea, „Vinul etern al tăcerii / Cuvântul cel de cenuşă al vieţii”.

Nu lipseşte comunicarea prin gesturi, dar nu atât cât să se constituie în borne.

            Nici recepţia prin auz nu are frecvenţă mare, deşi emisiunea este guvernată de cuvânt. Poetul este dominator şi nu se aşază sub ascultare. În schimb, apar des, în versurile lui, văzul (privirea, ochiul) – dorit, exercitat sau nu. „Cu îngăduinţa din ochi / Smulg din orizontul lumii / Nelinişti”. „Îmi deschid un ochi / Către lume / Celălalt îl mai las / O vreme închis”. „Privesc prin fereastra poemului”. „Priveşte / Şi vezi / Cine-mi / Spală / Cuvintele”. „Ar fi trebuit să mă nasc / Univers ca să îl pot învinge / El mă vede mereu / Numai eu nu pot să îl văd niciodată / Ce văd eu / Eu nu pot să văd decât ce primesc de la el / Ce îmi aruncă el mie / Câte ceva din ceea ce s-a văzut / Câte ceva din ceea ce vede / Câte ceva din ceea ce vom vedea”. Actul receptării consacrat viziunii, cu toate nuanţele dintre văzul real şi înţeles (bun spiritual, pătrundere în sfera ideilor).

Atât emisie, cât şi ofertă/obiect de receptare este cartea, volumul („Îl însămânţăm pe da / În carnea lui nu / Şi aşteptăm să răsară acolo o lume / În şapte volume”), cu titluri („Adu-ţi aminte / Când mai scrii / De poetul / Care a pus titlul poemului”), litere („Ori de câte ori / Poetul / Îşi propune să scrie / Desparte / Cuvintele de cuvinte / Litera o deduce din litere”), răsfoire („[...] Un sonet / Căruia îi ducem dorul / Precum răsfoitul unei cărţi”), citire („Citiţi poruncile / Cu pistolul la tâmpla Poetului”), cititori („Cineva dintre cititori / Mă va vinde / Pe un pumn de cuvinte”; „Vezi / Cititorul cuminte / Întorcându-şi faţa / Vede morminte”; „Cititorule eu sunt poetul tău”; „Iată / Dimineaţa Poetului / Şi / Seara Cititorului”) şi chiar „un fel de lansare de carte”. În cărţi sunt poezii, poeme – sălaşuri ale Poetului („Ies din când în când / La lumină / Din câte-un poem”) şi monedă de schimb plătită, de el, contra viaţă („Mă vând / Preţ de un poem / Şi-un pumn de cuvinte”). Operă de Poet şi jertfă poetică („Se vorbea / Doar în şoapte / Poetul scriind la calculator / Poemul vieţii / Din vremea când era fecior”; „Iar Poet se va numi tot omul izgonit / Pentru păcatele lui”; „Fă-i publicitate pe net / Bate-l în cuie de lemnul crucii / În piaţa mare a oraşului / Chiar dacă dâra de sânge / Va curge / De sub coasta Poetului”).

Ceea ce s-a recepţionat se decantează în cunoaştere („În cuvântul de-alături / Voi găsi silabele / Ce-mi potolesc setea / De cunoaşterea / Luminii”) şi se valorifică în minte, distrugând barbaria („Clădind în tine eternităţi / Şi urnind de pe tine neant / Bestia din tine se va retrage în minţi”), antrenând o gândire/cugetare lucidă şi neobosită („Cugetă / Ca să nu cazi în genunchi / Pe propriul tău adevăr / Pe propriul tău cadavru / Fiindcă e greu să faci rost de altul / Gândiţi-vă / Mai gândiţi-vă / Şi încă mai gândiţi-vă”), iar din gândire ţâşneşte ideea – prag de creaţie („În ceaşca mea de cafea explodează cuvântul idee”). Şi totul e bază pentru memorie, mărturie (într-o cădere între vieţi: „Aşteaptă cu răbdare să răsară / Altă viaţă / În care memoria prietenilor / Prinde contur / În statui / Vor sta mărturiile / Judecăţii de Apoi”), amintire obiectivă („Îmi amintesc uneori / De sat / Mă cuprind fiori / Când văd / Ce-a rămas”), ori nostalgice aduceri aminte („Îmi aduc aminte / De anotimpuri / Zăpezi / Spulberate de vânturi”).

Volumul e o reţea de înţelesuri şi ideii cunoaşterii i se pot găsi corespondenţe în evocările adâncului...

În cuvântul de-alături / Voi găsi silabele / Ce-mi potolesc setea / De cunoaşterea / Luminii / Voi umple / Întunericul / Ori de câte ori / Cineva / Îmi va zice / Coboară / În peştera / Cuvântului (poezia „În peştera cuvântului”),

sau ale trecerii prin lume, ale trecerii prin încercări/variante şi ale aventurii preţuirii contemporane (omonimie între trecere, ca pasaj sau treacăt; trecere ca depăşire şi faptul de a avea trecere la alţii sau a se da trecere), peste care, oricum ar fi, rămâne Creaţia...

Poemele / Acelea fără formă / Goale / Scrise / Pe întuneric / N-au mai avut trecere / Abia când s-a făcut / Lumină / Am scris altele / Dându-le o altă / Formă / Am prins curaj / Întorcând pe toate feţele / Cuvântul / Iar dacă a fost cazul / L-am despărţit / În silabe – în iarăşi nocturne / Lumini de veghe – în / Praguri de lumi – trecând cu pas greu prin / Inima Literei // Iată primul poem (poemul „Creaţia”).

De altfel, semne dintr-un trunchi de cuvânt este volumul ale cărui direcţii, toate, duc, de la Decalog, la Judecata de Apoi: de la prescripţie, la evaluare şi soldare.

Angela-Monica Jucan