POEZIE DE TAINĂ SEMNATĂ VASILE GRIGORE LATIŞ

„Să le dai o soartă tuturor acestor lucruri tăcute. Să

le-nveţi mai străine să fie, mereu mai străine,

şi despărţite, şi una cu noi: tot stele mărunte

până unde marea cea mare se-ntinde. Lasă-le, întâi şi-ntâi să le răzbată copiii.”

(Vasile Grigore Latiş, „Momente trei”.)

Vasile Grigore Latiş...

            Îi plăceau rostiri-tăcerile şi mottoul ultimului volum este: „Nici textele sacre nu ne pot face să înţelegem ce este contradictoriul” (Brahma-sutrabhaşya, II, 1, 27), căruia-i dă replica: „Poezia ar trebui să-l ştie preabine. Suprimându-l. Păstrându-l.”

Muzicalitate de gust, sobră, stăpânită, săvârşită a capella. Rimă inutilă. Versurile, strofele inegale. Ritmul - nefestiv. Dinamicii i se suprimă, adesea, energia, lăsându-i-se numai calitatea – adjective formate de la verbele mişcării („străbătător”, „mergător”); verbe duse până la mărimea nominală („înainte-mergătorii”). Vorba poetică are multă cumpătare nu doar în ceea ce priveşte alegerea cuvintelor. Indícii conţin şi sistemul tehnic verbal (cu cotituri ale diatezelor, modurilor, timpurilor, persoanelor) sau cel al substitutelor – în special în jocul claselor pronominale. Importantă este şi sintaxa de o anumită (mare) magie. Apoi, cota punctuaţiei. „Tehnoredactarea” are partea ei de comunicare (din care este exclus orice fel de dulceag „calo-”). Visătorul care a scris duce, din volum în volum, aceleaşi semne exemplare. E greu, însă, de navigat prin nemărginirile profunzimilor cuvântului lui Vasile Latiş şi, poate, nu va atinge nimeni limanul de echivalenţă dintre semnificant şi semnificat. „Acelaşi aceluiaşi gând şi multe-ar putea tâlcui / înţelepţii. Într-adevăr: ei ajung până la cuvântul / din urmă dar nu-i al lor şi nici nu trebui să fie”. Doar înfiorări de gând.

„[...] O, morţii cum acolo // se roagă şi Domnul o dată cu ei şi cel ce-i / din fire străin îi recunoaşte după chipul / pierdut, după străvechile înrudiri ale spiritului”.

Laitmotivul este viaţa unică petrecută aici/acolo, acum/atunci („atunci” cu sens trecut şi viitor). Prin rudenie dreaptă descendentă şi ascendentă – copilul, mama, copilul – se face şirul viaţă-moarte-viaţă. Evoluăm spre moarte – „O creştere de care totuşi, ne temem”. Suntem „consangvini” cu râul, de la izvor, până la final de aflux, până la punctul de pierdere a identităţii – nu şi de pierdere a substanţei/esenţei. Ca Râul, „Mai mergem o vreme, spre nicăieri... / Aproape am ajuns.” Linia colaterală – linia ginţii - dă nota socială, partea de solidaritate, steaua comună. „Că fraţii mei au plecat pe drumul / întors, dis-de-dimineaţă, către soare răsare / şi n-au mai venit iar timpul din urmă ne-ajunge.” Un sânge şi un destin împlinit aici, în vecini - în moarte, în nemurire. „Adă-ţi aminte cum / morţii cu propriii noştri ochi le privesc şi le scot în / lumină, astfel, de ne cunoaştem din aproapele nostru, / care, dinspre noi, mereu se-ndepărtă şi piere.” Nu există sau e neglijabilă „hora extrema”. Mortul, însă (înfăptuit), e peste tot. Fiinţa umană îşi realizează devenirea şi îşi săvârşeşte predestinarea trecând peste timp. Cum? - Nu se poate şti, dar trebuie crezut: „Nimicind, ai să vezi, se // păstrează. Lasă-mă să fiu... Să nu fiu.” Norocul se filtrează la nesfârşit în spaţiul unui „despotat” eminent, actual (numai vederea noastră temporară îl separă de „aici”). „Au fost şi-am uitat. Eu, Mamă,-am uitat la-ntors / de norocu-mi”. O proaspătă/veche Morea. „«Tu ai fost acolo» mi-am spus. La Porţile Fierbinţi / sau dincoace către coastele Moreei prin puzderia / de insule, cu pasul, alinat de cutreierul larg al / mării şi de cel ce-i acolo din fire străinul”. Un despotat exemplar. „Bunuri de tot felul treceau încolo şi-ncoace / peste mări neoprite”. În aspiraţie, Împărăţia lui Dumnezeu şi pilda ultimă, definitivă, a Învierii. „Iisus din somn se trezi... apoi, ca pomii-n aprilie / din nou înflorind se vestiră cu tatăl şi una / erau, mai bogat, fiecare, cu fapta făptuitorului. / Său.”

Imnuri către lumea creată de Dumnezeu. Biologicul şi nonbiologicul sunt numai nişte aspecte, pe care doar în accepţiune pământeană le-am putea numi „etape”. Ele se conţin una pe alta, dar singur „străinul” – străinul unei relaţii obiective - deţine cheile. În fapt, nici aici, în vizibil şi tactil, nu avem certitudinea cunoaşterii adevărate a celor mai familiare lucruri. Cu atât mai mult, în ce priveşte cunoaşterea Universului, rămânem la porţile interogaţiei, pe lângă care credinţa ne dă o certitudine al cărei conţinut nu ni-l putem imagina „exact”. „Cine eşti tu, mai puţin străin decât altul / său, mai tânăr voinic? Cine eşti?... ştiu c-ai umblat / odată prin morţile mele şi că la izvor ai sorbit / legenda sfârşitului, că gândul te gândeşte pe veci / adormit. [...]”. În prag de necunoscut, unde mintea nu are răspuns, există o recunoaştere izvorâtă din resursele inimii. „Slavă celui ce leagă cu puterile toate şi, astfel, / sfârşitul reîncepe: Trecătorul, cel mai trecător / dintre noi, schimbul iute pe care-l face lumina cu / sine şi-ajunge la capăt [...]”. Cuvânt de proslăvire către „Acela pe care nu vreau să-l numesc”.

Într-un sfârşit de vară (29 august 2007), Vasile Grigore Latiş a trecut la poporul „străinilor”. Se va auzi mult timp sunetul care tace-spune, spune-tace, al certitudini-întrebărilor lui.

„[...] Să crească codrul furtunos în auz,

clătinat; mai adânc să se-ncline gândul spre tine,

lângă Domnul, ştiut: să-şi tacă Cuvântul tăcerea

dintâie.”

(Vasile Grigore Latiş, „Momente trei”.)

Angela-Monica Jucan

(Toate citatele sunt din volumul „Cântecul băiatului nenăscut”, Târgu Lăpuş, Galaxia Gutenberg, 2007.)