Cuib de amintiri presărat cu stele,
dă-mi potecile să mă-ncing cu ele,
dă-mi biserica noastră din schit,
să fiu sigur că n-am murit.
(Mircea Tudose)
Un succes editorial din anul 2009 este volumul antologic Povara unei mari iubiri de Mircea Tudose (apariţie, din păcate, postumă, lansată după slujba de pomenire la un an de la moartea scriitorului), în îngrijirea soţiei, poeta Emilia Damian Tudose, sub redacţia lui Iulian Patca şi scoasă de Editura Mega din Cluj-Napoca.
Mircea Tudose este un poet sensibil, meditativ, afectiv, fidel valorilor eterne, fidel şi poeziei autentice. Versurile lui sunt, fără-ndoială, elaborate meticulos, cuvintele căutate, dar alegerea – spontană sau deliberată – este documentul de personalitate al autorului (în alegerea pe care omul o face, nu intervine nici Dumnezeu). În subtext, se poate desluşi peste tot o simbioză între finit şi infinit. Tot ce-l interesează pe Mircea Tudose (a şi fost profesor de istorie şi de română) este istoria cu energiile ei – timpul puternic, imposibil de oprit, care vine, trece şi măsoară etape; iubirile care se nasc, apoi ies din actualitate, dar renasc în arderile amintirii; casa părintească pe care împrejurările vieţii au lăsat-o departe fără s-o poată coborî din rangul ei de obârşie; apele care izvorăsc, îşi văd de drum şi-şi pierd, în ochii noştri, identitatea în alte ape; pădurea care înfrunzeşte, desfrunzeşte şi, în mod sigur, reînfrunzeşte. „Am colindat pământul / Şi cerul, / Am scuturat legendele, / Am coborât / Adâncuri mari în mine / Să văd de unde / Izvorăşte timpul / Şi până unde / Se revarsă vremea”. Apele şi vremea se varsă în alte ape şi în altă vreme. Acelaşi timp istoric, profan, marcat de limite şi care pune limite, în care nu există naştere fără moarte, pentru că nu este nici moarte netransformată în altă naştere, are şi funcţiile timpului sacru, nesfârşit, lipsit de măsuri încheiate, ca „Pomelnicul lung al satului / care naşte şi moare” într-o activitate perpetuă viaţă-moarte-viaţă. Luncavăţul nu se termină trecând în Olt, Oltul în Dunăre şi Dunărea în mare. Unde se poate spune că nu mai este Luncavăţul? Trebuie numai „identificat” în mare, în nori, în rouă. Când nu mai există o veche iubire (Emilia), dacă ea rămâne, neştearsă, în suflet – în sufletul care nu putrezeşte şi e o natură veşnică? „Timpul nu vrea nicicum să mai asculte, / mi-a pus pe umeri anii cei mai grei, / pe păr m-a presărat cu flori mărunte, / dar nu mi-a scos din minte ochii tăi // [...] // Răsare luna demnă şi senină, / zăvoiul s-a culcat în amintiri, / eu trec pribeag pe drumul de lumină / şi port povara unei mari iubiri...” Cum să nu mai fie accesibil, peste sute de kilometri şi zeci de ani, locul natal, dacă el trece uşor în dorul care nu cunoaşte obstacole? „Şi mi-e dor să vă văd, / sfinte maluri de râu, / şi mi-e dor să v-aud / jos în vad susurând / ape limpezi de mai, / lacrimi smulse din stânci... / Şi mi-e dor să mă văd / la portiţa de lemn, / să te chem, să te cer... / Lasă lampa la geam, / de lumină mi-e dor, / căci nu pot nici acum / să trăiesc sau să mor...” Nici nu se moare vreodată. „Sămânţa s-a visat o clipă-n lan, / apoi a adormit / somn roditor”. Descrie Mircea Tudose timpul continuu, progresul neîncetat, altfel nu ar fi în poemele lui însemnele forţei, propulsării, ale alimentării. E un mers istoric în mesajul lui liric, „dependent” de vânturile semănătoare, de ploile fertile, de vegetaţia hrănitoare, de poala ocrotitoare a mamei, de poalele munţilor trainici, cu adăpostul văilor adânci şi cu libertatea cutezanţei spre înălţimi. Dar paşii care-l interesează pe poet sunt paşi care nu se opresc niciodată. Este spaţiu şi sunt momente, în exprimarea poetului, înţelese, însă, ca incrustaţii în ţesutul infinitului. „Timpul se cerne ca un praf de vis / şi ne trezim că peste noi a nins / [...] / mi-e sufletul puţin cam ruginit, / dar nu sunt sigur, sigur c-am murit”. Este o poezie, cea a lui Mircea Tudose, care se rosteşte în promisiunile neîndoielnice ale firmamentului, ale neştiutului, ale zborului, în vorbele distinse ale glacialului, ale sideralului, ale pelinului, ale plecărilor, în graiul blândeţii de toamnă, de seară, de praf, de sosire. „Lângă fântâna cu roată... / Aici, lângă poartă, / săpaţi-mi o groapă adâncă, adâncă” – să se sondeze sevele minerale, reale, să-şi rotească timpul apele ideale, să se deschidă poarta spre veşnicia adâncă, adâncă. „Mă-ntorc în timp / Ca-ntr-o pădure deasă / [...] / În păr mai port ascunse / Puzderie de stele / Din spuza vetrei noastre / [...] / Şi înfrunzeşte codrul / Şi ninge-n plină vară / Şi dincolo de zare / Atâţia morţi învie”.
Când este ieri şi când e mâine, unde e dincoace şi unde dincolo, ce le desparte pe aici şi pe acolo? Poetului îi ajunge să ştie că există un Părinte aici-dincolo-întotdeauna – un Părinte care le adapă cu apă vie pe toate.
„Ai fost, o, Doamne!
iarăşi în grădină,
se simte-n flori
suflarea Ta divină...
Scăldate-n rouă
ele-au prins să cânte,
râul sub geam venise să le-asculte;
îngeri desculţi aleargă pe câmpie,
în orice pom dă-n floare-o bucurie,
rotundă pâinea s-a iscat în spic,
frânge-o cu grijă, gustă-i miezul sfânt.
Ai fost, o, Doamne! iarăşi în grădină,
se simte-n flori suflarea Ta divină...”
Angela-Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu