„nu-ţi dau nici o zi şi nici un fluviu / şi nici o zi să o întinzi cort în deşert / căci clopotele-au prins rugina / liniştii şi nopţile-au zburat din lilieci // ţine o iarnă / mi-am plătit / meduzele ce au uscat oceanul // nici o grijă invidie / n-am să aştept în nici un cuvînt / care are prea multe dicţionare // şi totuşi ai dormit în cheile mele / vreau să deschid cu tine o fîntînă”
(Simion Şuştic, „Meşterul fîntînar”)
S-au făcut şapte ani de când Simion Şuştic (şi Coman, după o iubită care l-a trădat) s-a stins, cu multă amărăciune din această lume bântuită de egoism şi nepăsare şi părăsire, pe care el a cunoscut-o ucigător de bine. A fost puternic înzestrat pentru purtatul crucii şi a dus-o până la capătul în care, o dată cu viaţa, a pierdut şi bucuria de a-şi vedea tipărit unicul volum – „Tectonica umbrei”, prima şi, foarte probabil, ultima carte. Volumul aşteptat, iată, la nesfârşit a apărut puţin timp după moartea autorului, la timp, însă, pentru a putea primi emoţionanta şi împăcata menţiune a lui Vasile Gogea: „Biografia omului, care a fost pe rând profesor, librar, sudor autorizat, revizor contabil se încheie aici. Biografia poetului, însă, abia începe!”
Dar nu începe prea uşor. Poezia lui Simi se desluşeşte greu pentru că „paznicul întoarcerilor fără flori” a ales, în expresie, ruperea de realitate, cu legături, în schimb, din afara posibilului obiectiv (aparente fabulaţii). Un imaginar neliniştitor, plăsmuit în singurătate, din pustietate. Concretul se abstractizează, comunicarea pune blocaje. Lectura nu se poate face decât schimbând mereu registrele sau „traducând”, căutând o formă tradiţională căreia ar putea să-i corespundă forma poetică, încercând o acomodare a insolitului cu practica de comunicare în curs, cu rutina relaţiilor verbale. Prin reducere la esenţial, devine vizibilă pledoaria celui care scrie, în faţa celui care citeşte/va citi, pentru modificările de conţinut. Simion Şuştic pune pe hârtie mărturia credinţei într-un univers uman recuperabil. Alegoria instrumentelor tăişului – rituale şi profane – acoperă întregul volum, semnalizând prefaceri de fond - cuţit, brici, lamă, secure, satâr, coasă, acţiunea de a săpa. Tăierea şi tăietura sunt direct comunicate. Citim, încă, despre duel, măcel, ghilotină. Aici se clasează şi întretăierea, întreruperea, împărţirea. Din loc în loc, apare gâdele. Prefacere sugerează şi obiectele din sistemul de înţepare: ac, spin, săgeată (şi arc), suliţă. Sunt nominalizate vârful, ascuţirea, împlântarea. Există şi complexul tăiş-înţepare: zimţ, schijă şi halebarda care are, în plus, putere de fixare (cârlig). Idei de modificare sunt, de asemenea: glonţ (cu puşcă, împuşcătură, mitraliere), torpilă sau spargere, a mina, a exploda, a risipi, a spulbera; ori ansamblul morii, cu morar, măcinare, sfărâmare, strivire şi apoi rugina – o măcinare chimică. Mai sunt lupta şi arma, în general, războiul, războinicul, mercenarul, asediul, vânătoarea, bumerangul, lovitura, ruperea, smulgerea, muşcarea, treierişul. Încununate cu rană, rid, cicatrizare, înfrângere. Literatura de specialitate a simbolisticii defineşte tăişul ca fiind principiul activ care modifică materia pasivă; în uneltele de străpungere a identificat un semn axial şi acţiunea esenţei asupra substanţei; semnificaţia aparaturii de râşnit se apropie mai mult de utilitar, dar are aceeaşi valoare – a pasivului transformat sub acţiunea activului. „Scribomanţia” ar putea detecta, din contră, la poetul care numai el ştie în ce ambianţă vitregă a trăit, visul înalt creştinesc de a modifica pasiv agresivul.
„pe inimă-mi trag câinii groenlande / mă las, iată, de săniile lor explorat / la ceasul păpădiilor fix voi sosi surâzător / de steaua polară să mă las împuşcat // trupul meu pluti-va inert aisberg / şi tu îmi vei fi somnorosul Titanic / jumătatea ta nevăzută din ape / va fi jumătatea mea tiranic”
Ai crede că e expresie în delir sau suprarealistă: „doamnă ce tarife au fagii / prelungi aducînd a parabolă / ce pact ciudat de răşină / cu trunchiurile aţi încheiat / desigur sînt patru nopţi de cînd alunec / pe perne moi în paradis / şi nici măcar o creangă incultă / sau un pian topit în urechile surde / spuneţi şi dumneavoastră / o vorbă în piele de bizon / sau mascaţi-vă vocea / cu un tigru”. Este, însă, un discurs coerent dar încifrat despre (cu sau fără voia ori ştirea poetului) profanarea sacrului şi rectificarea prin contopirea în sacru. Poezia trebuie pusă sub tăiş, despicată, apoi recompusă. Omorâtă şi reînviată. Tariful – valoare publică, vulgară – aplicat fagului – copac magic, despre umbra căruia se crede că e loc de odihnă al zânelor – e o atingere a lumescului de supranatural şi „de altfel zînele au plecat / într-un cosmos irigat / cu ape subtile”. „Fagii prelungi” – concret, arbori de circa 40 de metri, la maturitate, metaforic, copaci „neconcişi” (adică nu „scurţi”) – aduc a parabolă, prolixitatea fiind aproape de enigmatic. Un angajament ieşit din ordinea firii („pact ciudat”) se încheie între lumea naturală codificată în „trunchiuri” şi cea nonperceptibilă – lumea „răşinii”, semn al nemuririi. Şi-apoi enclava duratei („patru nopţi”) în infinit („paradis”), în spaţio-timpul în care gloria terestră numită prin crengile fizice – atribute ale omagiului – nu mai rezonează: ca un „pian topit în urechile surde”. Expresia abundenţei trecătoare a lumii acesteia este „bizonul”, reprezentant, cândva, al prosperităţii, realitate fanată, astăzi („spuneţi şi dumneavoastră / o vorbă în piele de bizon”). Se diferenţiază valorile perene schiţate în tigru, recunoscut simbol al longevităţii („sau mascaţi-vă vocea / cu un tigru”), durată relativă, totuşi, dar care se apropie de infinit, şi relaţia cu sacrul se corectează. Finalul sună straniu-ironic: „te rog trage-mi fumul ţigării / pîn’ la bărbie / şi-nchide”. Nici straniu, nici ironic, e pasul (dorit? aşteptat? abia aşteptat?) spre Dincolo. Fumul face traseul de relaţie pământ-cer, iar ţigara (calumetul) este mijlocitorul. Epilogul s-a scris cu viaţă. În 2003, Simi Şuştic s-a trezit „într-o cu totul altă dimineaţă”, într-un tărâm în care liniştea nu se mai descompune. S-a dus de tuberculoză, boala pierdută, o vreme, şi reînviată acum, a oamenilor de artă şi de inimă albastră.
Angela Monica Jucan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu