FRATELE. MAREA UNIRE

Să nu priveşti înapoi! Nevasta lui Lot a privit şi s-a făcut stâlp de sare. În legendă, Orfeu a privit şi a pierdut-o definitiv pe Euridice.

Să priveşti înainte.

România a intrat (după îngrijorătoarea neutralitate) în război cu faţa spre viitor şi nu şi-a întors privirea. Înfrângerea sinistră de pe frontul de sud a fost înfrântă. Comandanţii – înlocuiţi, formaţiunile militare – reorganizate şi redistribuite. Victoria, însă, nu lumina. Bucuria iniţială, zdrobită, apoi, a luptelor de la Jiu n-a însemnat şi zdrobirea speranţei care, înarmată cu răbdare, numai înainte poate merge. Luarea (de fapt, predarea) Capitalei a fost şi ea înfrântă. Sutele de refugiaţi s-au descurcat cum au putut (ceva mai bine, regele); o parte a populaţiei civile a rămas pe loc, asumându-şi riscurile gropii cu lei. Biruinţa nu se zărea. Calificat ca fiind apatic, frontul s-a ţinut, însă, neînduplecat, de linia principalelor ape (râul, ramul...) şi, mai ales, a format un foarte larg unghi Siret-Dunăre, cu colţul înfipt în Deltă sprijinit pe braţul Sfântul Gheorghe – practic, o semiîncercuire, de departe, a Transilvaniei. În interiorul unghiului era, e drept, numai suferinţă. Mame, copii, orfani, fraţi, soţii, văduve. Soldaţi, ofiţeri, subofiţeri, personal auxiliar. Răniţi, prizonieri, dispăruţi. De sus, privea, Dumnezeu.

Deodată, au intrat în Iaşi, cu desperare, cu credinţă şi cu jurământ tare, ardelenii scăpaţi din lagărele ruseşti. Asta, în iunie 1917. Practic, atunci, la înrolarea voluntarilor ardeleni şi bucovineni, a fost un exerciţiu de unire. Iaşul tot înfăţişa solidaritatea. Dată de ţinut minte.

Vocaţia de om

            Întâmplarea se petrece pe o cale – un loc pe unde oricine poate trece şi element de primă mărime al reţelei comunicaţiilor, al realizării comunicării şi contactelor între oameni. Şi trec pe-acolo cinci feluri de oameni. Despre unul nu ştim decât că a devenit victima unei tâlhării şi a fost părăsit, deci poate fi oricine dintre noi. Al doilea fel de oameni sunt nişte răufăcători, nu le cunoaştem numărul, dar sunt superiori din acest punct de vedere (poate doi, poate o ceată) şi le ştim şi „meseria” – tâlhărească, având, ca obiect al „muncii”, păcatul. Celui de-al treilea îi ştim şi lui „meseria”: e preot – un om învestit cu încredere şi cu autoritate, un om care s-a angajat să-i conducă pe alţii tocmai spre Dumnezeu. Al patrulea este un levit şi ajunge atât ca să înţelegem că era dintr-un neam mândru şi respectat, ştiut fiind că urmaşii lui Levi erau, cu deosebire, păstrătorii tradiţiei mozaice. Reiese din context că toţi aceştia erau de-o seminţie. Al cincilea este un samarinean – un om de neam metis şi de altă lege (o lege aproape de păgânism, dar recunoscând Pentateuhul – lucru de reţinut, pentru că Pentateuhul conţine Decalogul...), un om dintr-un neam detestat, desconsiderat şi evitat de evrei. Avem, deci, „vasele” pe dinafară: un om nemarcat decât de răni şi de urmele jafului (era dezbrăcat), adică atins de consecinţe şi patru oameni-simbol, marcaţi prin nărav, rang, ocupaţie sau etnie. Şi se petrec, pe calea dintre Ierusalim şi Ierihon, două feluri de întâlnire: una (triplă) însemnată de cruzime (şi nepăsarea e cruzime) şi una (unică!) încărcată de omenie – încât se poate distinge interiorul acelor oameni, singurul lucru important, restul dovedindu-se elemente nerelevante, cu toate că se sugerase rolul social, deci de interrelaţie umană pe care ar fi fost de aşteptat să-l joace (ce-mi sunt tâlharii, ce-mi sunt preotul şi levitul, din moment ce ultimii doi nu-şi onorează învestitura sau renumele şi, la fel cu tâlharii, nu-şi onorează nici calitatea de om?; ce importanţă are numele rău famat al samarineanului dacă el îşi infirmă foarte elocvent proasta reputaţie?). Pentru că se mai petrec, pe acea cale, două feluri de contact: unul violent, neomenos şi unul profund uman. Doi neglijenţi, comozi şi insensibili trec pe alături, se feresc de contact. Dar calea are rostul de a înlesni contacte (pozitive). Şi oamenii aceia se eschivează, de fapt, de la o şansă, de la şansa de a fi mai presus de rang, ocupaţie sau etnie – de a fi oameni. Ajungea un gest de simplă solidaritate pentru anularea contactului negativ pe care-l avusese omul căzut între tâlhari, cel care avusese neşansa de a fi venit, fără voia lui, în atingere cu embleme ale păcatului, cel care, şi părăsit, fusese lăsat, în continuare, pradă răului.

POEME DE ZALE

[...]

într-o staţie de salvare împrejmuită cu sârmă ghimpată zace

fenomenul speranţă cuprins de mâinile tâlharului din care se scurge

dâra de sânge în curva asta de viaţă povestea căderii de pe

marginea timpului vor şti-o doar tinerii priveau şesul cu macii

înfloriţi pe coperta unui manual în care cântatul are sens interzis

în istoria asta se intră cu capul plecat şi se iese pe uşa din dos

[...]

Aurel Pop, pelerinaj de secesiune = wallfahrt der sezession = szakadár-búcsú = pilgrimage of secession, Satu Mare, Solstiţiu, 2004. (Traducerile în germană, maghiară şi engleză de Johann Josef Soltész. Coperta de Horia Luţaş.)

Cu mai puţină risipă de cuvinte decât ar avea nevoie cititorul, poetul Aurel Pop creează o baladă modernă. O compoziţie realizată din enigmă şi inteligibilitate; împletitură de logică şi senzaţie. O neobaladă care recapitulează neolegende. O epică versuită, în care scriitorul converteşte tonul monoton al baladei folclorice într-o nediferenţiere grafică: nicio strofă, nicio majusculă şi rare de tot semne de punctuaţie. La fel ca în cântecul bătrânesc, evenimentul este cel care produce deviaţie în tonul egal, dar, dacă, la primul, evenimentul constă din fapte, la a doua, evenimentul constă din imprevizibilitatea registrului tematic format din clip-uri şi spot-uri axate pe acelaşi subiect, dar polarizate prin motivul diferit. (De exemplu, în un poem predoslovit unui manual pentru curs de urbanizare, subiectul este uciderea rurarului, dar, în cadrul lui şi pe marginea lui, poetul valorizează motive diferite, şi ele noi, neutilizate, ca motiv, până acum: libertatea opiniei – în funcţiune sau anulată – şi demagogia/îndoctrinarea.) În timp ce balada tradiţională cultivă, din plin, repetiţia şi refrenul, această nouă baladă se articulează pe un contrarefren, mai corect zis, un refren sincretic. Mecanismul comunicării lasă în urmă tehnica limbajului obişnuit, deşi poezia nu este ermetică. Nici facilă. Titlurile sibiline fac impresie de neclaritate, dar sunt oraculare.

Este cvadruplul, după limbă (română, germană, maghiară, engleză), volum pelerinaj de secesiune.

„Trecând cu pas greu prin inima Literei”

AUREL POP. Poet, exeget literar, istoric, publicist, editor, fondator de reviste, activ promotor cultural.

Licenţiat în istorie, jurnalism, psiho-pedagogie. Master în etnologie europeană. Doctorand (pregăteşte lucrarea de doctorat „Românii din Sătmar în revoluţia din 1848-1849”).

Director al Editurii Citadela, redactor-şef şi fondator al revistei omonime, ambele cu sediul în Satu Mare.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER), al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), al Asociaţiei Scriitorilor de limbă Română din Quebec (ASLRQ), Canada.

Laureat al multor concursuri şi festivaluri literare – palmaresul scriitorului însumând 22 de premii, cărora li se adaugă trei diplome de recunoaştere a contribuţiei sale culturale.

Publică în presă din anul 1969. Debutul editorial – în 2004. I-au apărut patru volume de versuri – cvatrilingvul pelerinaj de secesiune (2004), pentalingvul calvarul cuvintelor (2006), sonete din regatul disperării (2007), semne dintr-un trunchi de cuvânt (2009) –, unul de critică literară – La Hanul Verbelor (2008) – şi unul de interviuri luate mai multor personalităţi culturale – Cuvinte dintr-un noian de vorbe (2009).

semne dintr-un trunchi de cuvânt. Un volum de versuri care se distinge de celelalte prin aproape toate mijloacele de expresie folosite de autor. Nivelurile lexical-semantic şi sintactic sunt mult dezambiguizate, păstrând, cu toate acestea, o pluralitate de posibile interpretări. Dificultatea de lectură a devenit îmbiere la plăcută meditaţie. Căreia cititorul îi răspunde. Soluţia posibilă nu e unică – se pot descoperi sensuri noi sau mai adânci înţelesuri, la fiecare lectură, parcurgerea textului poetic convocând puterea de pătrundere filosofică sau logica, mobilizând capacităţile de analogie, intuiţie, imaginaţie. Nesfârşite potenţialităţi de lectură-relectură şi de zăbavă reflexivă la fiecare poem, pagină, idee.

A dispărut aspectul grafic stufos dat de versurile lungi şi prezentate în mari blocuri, cum fuseseră în cărţile anterior publicate. Materialul literar nu este împărţit nici aici pe strofe, dar coloana poetică este, de cele mai multe ori, suplă, aerisită, asimetric şi elegant configurată. Mai sunt şi aici versuri lungi – şi de 19 silabe –, dar, compensatoriu, poemele sunt heterometrice, dacă se poate vorbi de aşa ceva, poezia fiind scrisă în vers liber. Dar, dacă nu există picioare metrice sau măsură ritmică, melodicitate, totuşi, este, dată de fluiditatea enunţului – la care participă, cu mult simţ estetic exploatate, fonetica, vocabularul, sintaxa, tropii, figurile stilistice – mai ales câteva figuri de repetiţie şi, nu o dată, ingambamentul. Toate contribuie la confortul, dar şi revirimentul lecturii.

Rămân segmentele „mutante”. Fiindcă se mai găseşte câte un „personal” cu înţeles transmisibil, bun în două expoziţii („Ne ferim să arătăm / Pe cineva cu degetul / Îi rostim doar codul numeric / Personal n-ai cu nimeni nimic” [s.n.]). Sau un „Din cuvânt” care încheie un enunţ şi deschide altul („Am cioplit / Într-o zi / Din cuvânt / Au sărit / Silabele în jurul meu” [s.n.]). Dar acestea sunt, acum, mai cu reţinere distribuite şi procedeul pare să fi trecut într-un calambur discret – „Umbra-mi poartă pică... // Ca pe o haină / Ce-o mai port”; „Ca o maree se vor ridica / Spre chipul tău lumini / Rând pe rând / Întotdeauna a fost aşa / [...] / Zămislire şi rezămislire / În ce chip şi-n ce hal / Mai gândiţi-vă uneori”; „Abia când s-a făcut / Lumină / Am scris altele / [...] / Iar dacă a fost cazul / L-am despărţit / În silabe  – în iarăşi nocturne / Lumini de veghe [...]”.

Strategie ortografică machiavelică

        Propun celor care au dificultăţi în ce priveşte scrierea corectă a unor cuvinte cu desinenţa în i sau ii să reţină această egalizare, din titlu (făcută din raţiuni exclusiv lingvistice): miniştri = şacali şi etichetarea absolut aiuristică în privinţa sensului, dar bună de proptea în momente de disperare „ortografică”: ochi şacali.

        Scrierea substantivelor (puteţi sări acest paragraf şi următorul) masculine plural-articulate şi plural-nearticulate aflate în formă de nominativ/acuzativ este o interminabilă sursă de greşeli. Aşa-zisa noastră ortografie fonetică notează cu acelaşi semn atât un i scurt (practic, o consoană tematică moale – ca în arici, călători, corbi, istorici, peşti, şacali -, sau i semivocalic, de exemplu: boi, lei, mâncăi, pui), cât şi un i plin, un i propriu-zis, un i vocalic: codri, maiştri, miniştri, monştri, scafandri. Normele ortografice s-au stabilit, între altele, şi după principii morfologice.

        N-ar strica să se ştie că orice substantiv masculin (evident, dacă nu avem de-a face cu vreun singulare tantum, cum ar fi – pentru cine nu mai ştie - aur, lapte, orez, sânge) primeşte, grafic, la plural, un i (din punct de vedere fonetic, i scris este vocalic, semivocalic sau marcă a unei consoane palatalizate). Dacă, în plus, e determinat prin articol hotărât (în cazul în care aţi uitat, precizez, aşa, mai colocvial, că articulare hotărâtă e totuna cu o arătare cu degetul, adică e o „desemnare”), mai capătă, în scris, un i. Nu-i greu: un i de la plural plus un i semn de articol fac doi i.

        Cine, însă, nu ştie, trebuie să se descurce altfel. Cea mai bună metodă, într-o asemenea încurcătură este substituţia. Bineînţeles, se vor înlocui (pentru o secundă şi doar convenţional) termeni din aceeaşi categorie morfologică – în situaţia dată, tot un masculin nedefectiv de număr -, dar în privinţa căruia nu există ezitări în modalitatea de scriere.

        Aş sugera reţinerea cuvântului şacal, ca piesă de schimb, fiindcă nu numai că nu ridică probleme de scriere, dar, datorită conotaţiilor lui peiorativ-hazlii, se şi potriveşte în multe contexte în care substantivul derutant (ca grafie) este un animat. De fapt, nici nu e nevoie ca ceea ce rezultă să reprezinte un context logic.

        Mai pe scurt, de câte ori s-ar scrie şacali, se va pune tot un singur i şi la maiştri, membri, miniştri, monştri etc. şi, de câte ori s-ar scrie şacalii, se va proceda la fel, punând doi i şi în aceleaşi cuvinte, articulate (maiştrii, membrii, miniştrii, monştrii etc.).

Exemple:

Doi miniştri [v-aţi imaginat, repede, cum aţi scrie „doi şacali”] au lipsit de la şedinţă.

Printre miniştrii din guvern [printre şacalii din guvern], opiniile sunt împărţite.

Organizaţia noastră are, deja, mulţi membri [mulţi şacali].

La întrunirea de joi, au fost invitaţi toţi membrii [toţi şacalii] partidului nostru.

        Deşi enunţul rezultat va fi un nonsens, se poate folosi (pentru a nu memora prea multe piese lexicale de substituţie) acelaşi cuvânt – şacal – şi ca element de probă pentru inanimate care ridică aceeaşi problemă de scriere: cedru, codru şi altele. S-ar putea folosi, pentru comparare, tot inanimate, ca ardei, cercel, copac etc., dar nici aşa nu ar rezulta totdeauna expresii „normale”. Eu zic să rămână şacal. Raţionalul expresiei sacrificat pentru raţiunea scrierii. Merită. Verba volant, scripta manent.

Romgleză? – Niciodată

Obedienţa românului în faţa Vestului este numai aparentă. Românul este, în general, un mare xenofil – îi admiră şi pe „răsăriteni”, şi pe „vestici”, dar aceasta este mai mult din cauză că, având înnăscută smerenia creştină, nu se ştie considera „elită” şi nu-i vine să creadă că în rândurile lui pot exista vârfuri (de aceea valorile noastre umane nu sunt băgate în seamă tocmai de noi) şi se simte inferior unora mult mai puţin merituoşi, dar „străini” (străini de smerenie, însă). De acolo şi cantitatea considerabilă a împrumuturilor lingvistice – în special lexicale: ale lor ni se par mai grozave decât ale noastre.

Asistăm, acum, la o puternică mişcare de adoptare a unor cuvinte englezeşti. Fenomenul este normal. S-a schimbat un regim. Concomitent, calculatorul ne-a acaparat viaţa privată şi cea profesională. Nu aveam termeni adecvaţi pentru a exprima toate noutăţile care au apărut. S-au deschis graniţele teritoriale şi ne-am pomenit într-un câmp de influenţă marcat de extinderea şi la alţii a folosirii termenilor englezeşti. Au fost contaminate şi limbile de largă circulaţie, darămite a noastră. Englezismele sunt, în vremurile noastre, şi o necesitate, nu doar o modă.

Dar, dacă se poate vorbi de „frangleză” şi alte „-gleze”, romgleză nu va fi vreodată. Noi avem o limbă invulnerabilă pentru că are legi foarte bune, iar „rezervorul” lexical este făcut dintr-o membrană extrem de elastică (parcă ar fi fost concepută de bătrânii noştri ca o prefigurare a spaţiului informatic-electronic).

Puzderia englezismelor, care pe cei din generaţia mea (aflată, acum, în asfinţitul vieţii) de multe ori îi oripilează (pe mine, la fel) îmbogăţeşte limba română, îi face bine şi o fortifică.

Majoritatea cuvintelor importate sunt substantive. Şi primul lucru care se face, spontan, cu ele este acela de a fi tratate ca fiind de genul neutru (poate să fie şi vreo excepţie). Deci creşte mult inventarul acestui gen pe care nicio altă limbă romanică nu-l conservă, deşi latina l-a avut.

Neutre fiind, acestor cuvinte li se face un plural în „-uri” (cu desinenţa legată, provizoriu, prin cratimă: „mouse-uri”, „site-uri”, „show-uri”; sau, deja, cu terminaţia neprecedată de linioară: „clickuri”, „e-mailuri”, „weekenduri”), ceea ce înseamnă o adevărată resuscitare a unei caracteristici lingvistice româneşti, ştiut fiind că, de mai demult, se manifestă un curent de înlocuire a acestui plural cu cel în „-e” (simţit ca fiind mai modern şi mai distins, de asemenea, mai economic). Nu e finalizată, deşi legiferată, trecerea de la „chibrituri” la „chibrite” şi de la „visuri” la „vise”. Dar sunt uitate „basinuri”, „brilianturi”, „canaluri”, „contrasturi”, „elementuri”, „palaturi”, „tiparuri” – acestea fiind doar câteva exemple din categoria destul de mare şi, mai ales, prosperă a pluralului „-uri” (activ în secolul al XIX-lea) transformat în „-e”. Tineretul ăsta – pe care mulţi îl vedem superficial, comod, slab instruit şi lipsit de conştiinţă de neam –, dintr-un instinct românesc (că din ce altceva?) reînvie o desinenţă de a cărei rarefiere nu el e vinovat.

Cuvintele împrumutate în timpurile noastre sunt modelate şi mai departe, tot după tipícul gramatical-morfologic românesc. Astfel, le întrebuinţăm în vorbire/scriere declinate şi, mai ales, însoţite de articol nehotărât („un mail”, „un site”, „un soft”) sau de articol hotărât (unele scrise fără cratimă, altele, deocamdată, cu: „mailul”, „site-ul”, „softul”, dar curând va dispărea, la toate, linioara, iar grafia englezească se va romaniza: „sait”, „saitul”). Or, existenţa în paralel a articulărilor proclitică şi enclitică este alt lucru care diferenţiază româna de celelalte limbi romanice; în plus, o deosebeşte şi faţă de latină – limbă fără articol.

Mai mult, encliza şi procliza neprivind numai articularea – toată flexiunea morfologică prin clitice se realizează –, sunt întărite şi alte categorii gramaticale, în special cele care privesc verbul, deoarece şi verbe s-au importat, dar în cantitate mai mică.

„CĂTINEL, MOARTE, NUMÁ...”

Iau un vas plin cu apă. Aşez o oglindă şi o expun cu faţa spre soare. / Din fund sau de pe margine, soarele îşi trimite atunci razele de lumină înafară, el însuşi însă nemicşorându-se deloc prin aceasta. Reflectarea oglinzii în lumina soarelui se află în soare; şi totuşi soarele şi oglinda rămân fiecare ceea ce sunt. La fel şi cu Dumnezeu: El se află în suflet... şi totuşi nu-i acolo, ci numai reflexul sufletului e în Dumnezeu. Dar sufletul şi Dumnezeu rămân totuşi ceea ce sunt, iar Dumnezeu devine, prin aceasta, orice creatură.

(Jurgis Baltrušaitis[1])

Nota distinctivă a poeziei lui Teofil Răchiţeanu este dată de modificarea ac-centului – a accentului fonologic, a accentului sintactic şi a celui semantic. Prin intervenţii nucleare (asupra accentului propriu-zis al cuvântului), plastice (morfologi-ce), transmutaţionale (contexte insolite) sau cinetice (la nivelul topicii – cuvintele fi-ind „mobilizate”, făcute să se „mişte” de pe locul obişnuit), poetul aduce în prim-pla-nul atenţiei piese de vocabular care sunt ţinute, de vorbirea curentă, în situaţii şi pozi-ţii bine stabilite şi devenite, de aceea, şterse, incolore, de expresivitate modestă. Ur-marea este o lirică adresată, cu prioritate, intelectului. Poetul, profund meditativ, nu este cufundat în sine, ci îşi calculează bine, cu luciditate, expresia – de unde rezultă o poezie (a cărei calitate cu totul elegiacă este discutabilă) limpede şi iradiantă, eufo-nică, splendidă şi, mai ales, filozofică – mizând mult pe intuiţia lectorului, dar încura-jând şi fantezia acestuia.

FONOLOGIA. MORFOLOGIA

Simpla deplasare a punctului de intensitate a unui cuvânt (acţiune de reaşezare în ordinul ponderabilităţii) întăreşte centrul de greutate al semnificaţiei acestuia. Ritmul – element de prin rang în veritabila versificaţie – este dependent, se ştie, de alternanţa silabelor accentuate şi neaccentuate. Pentru susţinerea tempoului, Teofil Răchiţeanu modifică frecvent locul tradiţional al accentului, lucru care reformează şi intonaţia. Se face mai bine observat, în acest fel, un cuvânt (nu în detrimentul contextului, ci în câştigul lui), ceea ce dă şi un efect acustic de o extraordinară muzi-calitate. Bizar este că, în loc să lase o impresie de cuvânt neologic, neofonetismul aduce un son de epocă de demult - mai cu seamă în circumstanţa recreării unui accent paroxiton, preferat, de altfel, dintre toate, de limba noastră (aúră sau Vultúrul, de exemplu, sunt, de fapt, aduse mai acasă) sau de regionalism conservat în metrica populară (codrú, gîndú, primăvará, lumeá, icoaná, duminicá, moarteá) – când poetul atribuie cuvântului un accent oxiton – care, de regulă, dar nu neapărat, coincide cu un articol în encliză, deci cu un rudiment de cuvânt care va fi fost cândva întreg şi accentuat. Poetul operează, cum se vede, şi o reabilitare. Eliberarea de constrângerile modernismului centrează interesul lectorului pe valorile strămoşeşti, în care filozofia se afundă în mit şi mitul se extrage din bunele raporturi ale omului cu divinitatea.

LUCRĂRILE CALIGRAFICE ALE ARTISTULUI SUD COREEAN Ji Won Park Yangjun. FORMA CEA MAI PROFUNDĂ A ADRESĂRII. TAINA

            Seara de dinaintea vernisajului. Un sul de hârtie desfăşurat şi, deodată, faţă în faţă cu Comunicarea. Nu erau cuvinte să le pot înţelege. Nu erau cuvinte-explicaţii. Era numai Cuvântul oprit într-o formă grafică excepţională. Era Împărtăşirea totală. Ji Won Park Yangjun (aflat în Coreea) îmi împărtăşea (în România), în scriere artistică coreeană, un scurt text literar, cu siguranţă, foarte frumos. Nu pricepeam nimic. Dar mă cuminecam din esenţialitatea mesajului ajuns la mine. Era mesajul pur. Eram în faţa elementului „mesaj”. Priveam Comunicarea în sine, neprofanată de inteligibilitate.

            Cândva, la început de lume, „Să fie lumină!” inaugura percepţia. Dar, în clipa aceea dumnezeiască de început fără de-nceput, în clipa aceea concentrată  – şi clipă, şi eră -  fusese percepţia ideală - lumina percepţiei fără obiect: „pământul era [încă] netocmit şi gol”. Momentul fusese sfânt. Raportat la timpul nostru liniar, era „înaintea” jefuirii Pomului Cunoaşterii. (Câtă cunoaştere s-a prădat de-atunci încoace!)

Acum – un sul de Comunicare, singur, desfăşurat pe un perete încă „netocmit şi gol”. Des-facerea sulului – ca o re-Facere a Lumii. Socializarea. Comunicarea.

The Calligraphic Works of South Korean Artist Ji Won Park Yangjun. The Most Profound Form of Address. The Conundrum (Lucrările caligrafice ale artistului sud coreean Ji Won Park Yangjun. Forma cea mai profundă a adresării. Taina)

The night before the opening, a hanging scroll unrolled revealing Communication. There were no words to comprehend, no word-explanations. There was only the Word captured in outstanding graphic form. It was complete Communion. Ji Won Park Yangjun, in Korea at the time, was sharing with me, in Romania, an undeniably beautiful short literary text composed in Korean artistic script. I was not able to comprehend any of it, and yet I could partake in the essence of the message that had reached me. This was the Message in its purest form. I was facing the „message” component; I was looking at Communication itself, untainted by comprehensibility.

When the world was at its beginning, „Let there be light!” inaugurated perception. But in that Godly moment of beginning without beginning, in that concentrated moment that was both an instant and an era, perception was in its ideal form- devoid of objects to cast its light upon: „And the earth was without form, and void”. That moment had been holy. Compared to our linear time it was „before” the robbing of the Tree of Knowledge. (And so much knowledge has indeed been robbed from then onward!)

Now, a hanging scroll of Communication was unrolled alone on a wall „without form, and void”. The unrolling of the scroll resembled a re-Creation of the World, Socialization, and Communication.

SEMNELE DISTINSE ALE GLACIALULUI ŞI ALE BLÂNDEŢII

Cuib de amintiri presărat cu stele,

dă-mi potecile să mă-ncing cu ele,

dă-mi biserica noastră din schit,

să fiu sigur că n-am murit.

(Mircea Tudose)

            Un succes editorial din anul 2009 este volumul antologic Povara unei mari iubiri de Mircea Tudose (apariţie, din păcate, postumă, lansată după slujba de pomenire la un an de la moartea scriitorului), în îngrijirea soţiei, poeta Emilia Damian Tudose, sub redacţia lui Iulian Patca şi scoasă de Editura Mega din Cluj-Napoca.

            Mircea Tudose este un poet sensibil, meditativ, afectiv, fidel valorilor eterne, fidel şi poeziei autentice. Versurile lui sunt, fără-ndoială, elaborate meticulos, cuvintele căutate, dar alegerea – spontană sau deliberată – este documentul de personalitate al autorului (în alegerea pe care omul o face, nu intervine nici Dumnezeu). În subtext, se poate desluşi peste tot o simbioză între finit şi infinit. Tot ce-l interesează pe Mircea Tudose (a şi fost profesor de istorie şi de română) este istoria cu energiile ei – timpul puternic, imposibil de oprit, care vine, trece şi măsoară etape; iubirile care se nasc, apoi ies din actualitate, dar renasc în arderile amintirii; casa părintească pe care împrejurările vieţii au lăsat-o departe fără s-o poată coborî din rangul ei de obârşie; apele care izvorăsc, îşi văd de drum şi-şi pierd, în ochii noştri, identitatea în alte ape; pădurea care înfrunzeşte, desfrunzeşte şi, în mod sigur, reînfrunzeşte. „Am colindat pământul / Şi cerul, / Am scuturat legendele, / Am coborât / Adâncuri mari în mine / Să văd de unde / Izvorăşte timpul / Şi până unde / Se revarsă vremea”. Apele şi vremea se varsă în alte ape şi în altă vreme. Acelaşi timp istoric, profan, marcat de limite şi care pune limite, în care nu există naştere fără moarte, pentru că nu este nici moarte netransformată în altă naştere, are şi funcţiile timpului sacru, nesfârşit, lipsit de măsuri încheiate, ca „Pomelnicul lung al satului / care naşte şi moare” într-o activitate perpetuă viaţă-moarte-viaţă. Luncavăţul nu se termină trecând în Olt, Oltul în Dunăre şi Dunărea în mare. Unde se poate spune că nu mai este Luncavăţul? Trebuie numai „identificat” în mare, în nori, în rouă. Când nu mai există o veche iubire (Emilia), dacă ea rămâne, neştearsă, în suflet – în sufletul care nu putrezeşte şi e o natură veşnică? „Timpul nu vrea nicicum să mai asculte, / mi-a pus pe umeri anii cei mai grei, / pe păr m-a presărat cu flori mărunte, / dar nu mi-a scos din minte ochii tăi // [...] // Răsare luna demnă şi senină, / zăvoiul s-a culcat în amintiri, / eu trec pribeag pe drumul de lumină / şi port povara unei mari iubiri...” Cum să nu mai fie accesibil, peste sute de kilometri şi zeci de ani, locul natal, dacă el trece uşor în dorul care nu cunoaşte obstacole? „Şi mi-e dor să vă văd, / sfinte maluri de râu, / şi mi-e dor să v-aud / jos în vad susurând / ape limpezi de mai, / lacrimi smulse din stânci... / Şi mi-e dor să mă văd / la portiţa de lemn, / să te chem, să te cer... / Lasă lampa la geam, / de lumină mi-e dor, / căci nu pot nici acum / să trăiesc sau să mor...” Nici nu se moare vreodată. „Sămânţa s-a visat o clipă-n lan, / apoi a adormit / somn roditor”. Descrie Mircea Tudose timpul continuu, progresul neîncetat, altfel nu ar fi în poemele lui însemnele forţei, propulsării, ale alimentării. E un mers istoric în mesajul lui liric, „dependent” de vânturile semănătoare, de ploile fertile, de vegetaţia hrănitoare, de poala ocrotitoare a mamei, de poalele munţilor trainici, cu adăpostul văilor adânci şi cu libertatea cutezanţei spre înălţimi. Dar paşii care-l interesează pe poet sunt paşi care nu se opresc niciodată. Este spaţiu şi sunt momente, în exprimarea poetului, înţelese, însă, ca incrustaţii în ţesutul infinitului. „Timpul se cerne ca un praf de vis / şi ne trezim că peste noi a nins / [...] / mi-e sufletul puţin cam ruginit, / dar nu sunt sigur, sigur c-am murit”. Este o poezie, cea a lui Mircea Tudose, care se rosteşte în promisiunile neîndoielnice ale firmamentului, ale neştiutului, ale zborului, în vorbele distinse ale glacialului, ale sideralului, ale pelinului, ale plecărilor, în graiul blândeţii de toamnă, de seară, de praf, de sosire. „Lângă fântâna cu roată... / Aici, lângă poartă, / săpaţi-mi o groapă adâncă, adâncă” – să se sondeze sevele minerale, reale, să-şi rotească timpul apele ideale, să se deschidă poarta spre veşnicia adâncă, adâncă. „Mă-ntorc în timp / Ca-ntr-o pădure deasă / [...] / În păr mai port ascunse / Puzderie de stele / Din spuza vetrei noastre / [...] / Şi înfrunzeşte codrul / Şi ninge-n plină vară / Şi dincolo de zare / Atâţia morţi învie”.

ALTUL CANTEMIR

Ciudatul, excepţionalul destin al lui Dimitrie Cantemir a fost (este!) acela de a fi... un altul. Personaj polar al culturii universale, el poate fi descris atât ca o personalitate cu rol cardinal, cât şi ca un „fenomen” de giraţie, prin faptul trecerii sale, mereu orbitale, de la o ipostază contemplativă (aplecarea către observaţie şi examen), la altele – ale efectivităţii (vocaţia electrizantă a comunicării), prin faptul permanentei emigrări din imperiul aparenţei (ca spirit sintetic) în cel al esenţei (ca minte analitică). Prinţ, înainte de orice, Dimitrie Cantemir a reprezentat o alternativă la obişnuitul potentat al zilei, el nefiind un lider predestinat. Cantemir deţine, în schimb, supremaţia (tot princiară) a lui „a şti” (ca artă inventatoare, meşteşug al ideii sau cunoaştere promotoare). Învăţat de formaţie enciclopedică, el a fost un avizat al multor discipline, pionier, în unele, şi, mai ales, altcumva decât simplii „asimilatori” pregătiţi „mnemotehnic”, cu câte puţin din toate reţinut, şi altcumva faţă de specialiştii de unică şi restrânsă aprofundare disciplinară. Pasiv, prin orizontul meditativ, Cantemir a fost diferit (altul) de un liric şi, totuşi, un mare romantic - pasionat (până la activitate!) de trecut (ca istoric), ca şi un tot atât de mare patriot (într-un fel de prezent etern). În toate acestea, promotor al cunoaşterii, s-a distins de un simplu difuzor. Într-o disciplină prin excelenţă a limitelor (spaţiale), cum este geografia, şi astăzi plasată în afara oricărei creativităţi, Cantemir a fost diferit (altfel) de geografii strict descriptivi sau reproductivi. El a renovat descrierea geografică îmbogăţind-o cu informaţii „atipice” şi i-au reuşit studii „nedogmatice”, remarcabile prin calitatea informaţiei şi pitorescul expunerii. În discipline practice, precum politica, n-a „practicat” prea mult comanda, fiind, aici, în fapt, un observator şi un proiectant, dar prea puţin un propulsor. Politician reţinut, Dimitrie Cantemir a dat în politică şi administraţie reţete savante, cu efect neîndoielnic dacă ar fi avut timp să le statornicească. Unele legi au rămas, totuşi, după el, ca o moştenire, deşi, lipsit de flerul unui oportunist (indispensabil politicienilor), în urma alianţei oneste cu Rusia, a trebuit, cum se ştie, să se exileze, părăsind tronul. Ca om politic şi de stat, a fost un visător foarte realist, dar nu un diriguitor invulnerabil, pentru că el a fost să fie corifeu şi nu guvernator.

Mai în glumă, mai în serios, Dimitrie Cantemir a fost un „altul” până şi în vestimentaţie şi look (turbanul, armura, peruca...) – unde intenţia de a se prezenta într-o altă aparenţă e evidentă, deşi, bineînţeles, urma numai moda timpului.

Singularizat, în epocă, de marca filozofică a tuturor lucrărilor sale (indiferent de domeniul abordat), Cantemir rămâne în zona caldă a creaţiei, neasemănat (altul) docţilor simplului „colaj” (rece) de preluări-copie din diverse lucrări. Determinarea sentimentală a secretului ştiinţific şi comunicarea lui entuziastă, permanent sub auto-severitatea interogaţiei imediat lămurite într-un codex însemnat de trăirea interioară a autorului fac actul de comunicare (egal cu o exteriorizare) „extatic”. Răpit de activitatea meditativă a examinării, identificării şi recunoaşterii ştiinţifice, Cantemir ajunge (prin prezidiul interpretării originale, prin ineditul corelaţiilor interdisciplinare sau radicalitatea rezolvării) deasupra altor învăţaţi. Fiorul limbii de acum 300 de ani ajunge la noi generos, captivant, distins, impunător, plin de spirit şi emoţie – mult altfel decât limbajul rigid obişnuit al oamenilor de ştiinţă. Dacă de tronul Moldovei n-a avut parte mai mult de-o clipă, Cantemir rămâne, totuşi, o figură de autoritate. El e o autoritate în ştiinţă şi împărţirea „euharistică” a acestei ştiinţe vii şi astăzi nu a fost egalată.

POEZIE DE TAINĂ SEMNATĂ VASILE GRIGORE LATIŞ

„Să le dai o soartă tuturor acestor lucruri tăcute. Să

le-nveţi mai străine să fie, mereu mai străine,

şi despărţite, şi una cu noi: tot stele mărunte

până unde marea cea mare se-ntinde. Lasă-le, întâi şi-ntâi să le răzbată copiii.”

(Vasile Grigore Latiş, „Momente trei”.)

Vasile Grigore Latiş...

            Îi plăceau rostiri-tăcerile şi mottoul ultimului volum este: „Nici textele sacre nu ne pot face să înţelegem ce este contradictoriul” (Brahma-sutrabhaşya, II, 1, 27), căruia-i dă replica: „Poezia ar trebui să-l ştie preabine. Suprimându-l. Păstrându-l.”

Muzicalitate de gust, sobră, stăpânită, săvârşită a capella. Rimă inutilă. Versurile, strofele inegale. Ritmul - nefestiv. Dinamicii i se suprimă, adesea, energia, lăsându-i-se numai calitatea – adjective formate de la verbele mişcării („străbătător”, „mergător”); verbe duse până la mărimea nominală („înainte-mergătorii”). Vorba poetică are multă cumpătare nu doar în ceea ce priveşte alegerea cuvintelor. Indícii conţin şi sistemul tehnic verbal (cu cotituri ale diatezelor, modurilor, timpurilor, persoanelor) sau cel al substitutelor – în special în jocul claselor pronominale. Importantă este şi sintaxa de o anumită (mare) magie. Apoi, cota punctuaţiei. „Tehnoredactarea” are partea ei de comunicare (din care este exclus orice fel de dulceag „calo-”). Visătorul care a scris duce, din volum în volum, aceleaşi semne exemplare. E greu, însă, de navigat prin nemărginirile profunzimilor cuvântului lui Vasile Latiş şi, poate, nu va atinge nimeni limanul de echivalenţă dintre semnificant şi semnificat. „Acelaşi aceluiaşi gând şi multe-ar putea tâlcui / înţelepţii. Într-adevăr: ei ajung până la cuvântul / din urmă dar nu-i al lor şi nici nu trebui să fie”. Doar înfiorări de gând.

„RUGINA LINIŞTII” LA MEŞTERUL CUVINTELOR - SIMION ŞUŞTIC

„nu-ţi dau nici o zi şi nici un fluviu / şi nici o zi să o întinzi cort în deşert / căci clopotele-au prins rugina / liniştii şi nopţile-au zburat din lilieci // ţine o iarnă / mi-am plătit / meduzele ce au uscat oceanul // nici o grijă invidie / n-am să aştept în nici un cuvînt / care are prea multe dicţionare // şi totuşi ai dormit în cheile mele / vreau să deschid cu tine o fîntînă”

(Simion Şuştic, „Meşterul fîntînar”)

            S-au făcut şapte ani de când Simion Şuştic (şi Coman, după o iubită care l-a trădat) s-a stins, cu multă amărăciune din această lume bântuită de egoism şi nepăsare şi părăsire, pe care el a cunoscut-o ucigător de bine. A fost puternic înzestrat pentru purtatul crucii şi a dus-o până la capătul în care, o dată cu viaţa, a pierdut şi bucuria de a-şi vedea tipărit unicul volum – „Tectonica umbrei”, prima şi, foarte probabil, ultima carte. Volumul aşteptat, iată, la nesfârşit a apărut puţin timp după moartea autorului, la timp, însă, pentru a putea primi emoţionanta şi împăcata menţiune a lui Vasile Gogea: „Biografia omului, care a fost pe rând profesor, librar, sudor autorizat, revizor contabil se încheie aici. Biografia poetului, însă, abia începe!”

            Dar nu începe prea uşor. Poezia lui Simi se desluşeşte greu pentru că „paznicul întoarcerilor fără flori” a ales, în expresie, ruperea de realitate, cu legături, în schimb, din afara posibilului obiectiv (aparente fabulaţii). Un imaginar neliniştitor, plăsmuit în singurătate, din pustietate. Concretul se abstractizează, comunicarea pune blocaje. Lectura nu se poate face decât schimbând mereu registrele sau „traducând”, căutând o formă tradiţională căreia ar putea să-i corespundă forma poetică, încercând o acomodare a insolitului cu practica de comunicare în curs, cu rutina relaţiilor verbale. Prin reducere la esenţial, devine vizibilă pledoaria celui care scrie, în faţa celui care citeşte/va citi, pentru modificările de conţinut. Simion Şuştic pune pe hârtie mărturia credinţei într-un univers uman recuperabil. Alegoria instrumentelor tăişului – rituale şi profane – acoperă întregul volum, semnalizând prefaceri de fond - cuţit, brici, lamă, secure, satâr, coasă, acţiunea de a săpa. Tăierea şi tăietura sunt direct comunicate. Citim, încă, despre duel, măcel, ghilotină. Aici se clasează şi întretăierea, întreruperea, împărţirea. Din loc în loc, apare gâdele. Prefacere sugerează şi obiectele din sistemul de înţepare: ac, spin, săgeată (şi arc), suliţă. Sunt nominalizate vârful, ascuţirea, împlântarea. Există şi complexul tăiş-înţepare: zimţ, schijă şi halebarda care are, în plus, putere de fixare (cârlig). Idei de modificare sunt, de asemenea: glonţ (cu puşcă, împuşcătură, mitraliere), torpilă sau spargere, a mina, a exploda, a risipi, a spulbera; ori ansamblul morii, cu morar, măcinare, sfărâmare, strivire şi apoi rugina – o măcinare chimică. Mai sunt lupta şi arma, în general, războiul, războinicul, mercenarul, asediul, vânătoarea, bumerangul, lovitura, ruperea, smulgerea, muşcarea, treierişul. Încununate cu rană, rid, cicatrizare, înfrângere. Literatura de specialitate a simbolisticii defineşte tăişul ca fiind principiul activ care modifică materia pasivă; în uneltele de străpungere a identificat un semn axial şi acţiunea esenţei asupra substanţei; semnificaţia aparaturii de râşnit se apropie mai mult de utilitar, dar are aceeaşi valoare – a pasivului transformat sub acţiunea activului. „Scribomanţia” ar putea detecta, din contră, la poetul care numai el ştie în ce ambianţă vitregă a trăit, visul înalt creştinesc de a modifica pasiv agresivul.

Mi – ka – El

De când s-a lăcomit acolo, în rai, la cunoaştere, omul nu-şi mai găseşte saţietatea. Nimic nu-i mai ajunge. Învaţă, cercetează, strânge informaţii, creează tot mai mult, inovează, motiv pentru care, cu toată starea lui de izgonit, se simte important. Fără a avea vreun merit, îşi face titlu de glorie din asemănarea cu Dumnezeu. A creat Dumnezeu lumea? - Creează şi omul, cu îngâmfare, cu suficienţă, cu rost şi fără rost. Creaţiile omului sunt, însă, pastişe. Nici una încă nu s-a aruncat dincolo de cele şapte zile. Dar! Dar cele şapte sunt şapte.

Atingi tasta „enter” şi, pe ecranul calculatorului, ai, din încâlceala datelor, exact ce-ţi trebuie: s-a făcut lumină în minora (nu?) ta problemă. Să fie acesta nivelul revelaţiei zilei întâi?

Din Tăria zilei a doua pusă deasupra labilităţii apelor terestre, omul preţuieşte nu superioritatea spiritului („cerul”), ci „lucrul mecanic” al valului trecător, nu infinitul dumnezeiesc, ci energia „extrasă” din surse supuse epuizării. Sau. Sau orice în afară de conştiinţă, în afară de caracter, în afară de spirit - valori fără formă şi consistenţă materială, fără forţă fizică, numai bune de etichetat ca inodore şi insipide, invizibile, fără nicio rezonanţă (sonoritate) în înţelegerea omenească.

Ziua a treia e ziua dinamicii fecunde (trezirea vegetaţiei). Se face şi omul... vegetativ, perfecţionându-şi, invers, neparticiparea. Aparatele „fac” în locul lui, ajungând să şi „fie” în locul lui. Era roboţilor.

Ziua a patra e rezervată discernământului pentru că e ziua „deosebirii” (zilei de noapte, anotimpului de anotimp) şi a inventat şi omul, în loc de soare, lună şi stele, un bec, un neon, acolo, nişte ultraviolete de lampă, neobservând că luminătorii mari sau mici, diurni sau nocturni sunt, în mişcarea lor, metafore ale periodizării, care periodizare înseamnă regulă, lege, şi, de aici, da, şi claritate (deci, nu numai lumină fizică, ci şi iluminare, şi limpezime). Şi iată-ne în „eclatantul” (la orice oră) mileniu al scoaterii din uz a cuviincioaselor rânduieli, în mileniul declarării drept norme a perversiunilor (contorsiuni ale normalului), a faptelor contra naturii (contra naturii umane, evident). Ziua aceasta a legii a degenerat şi în fuga de răspundere. Nu vezi, nu simţi, nu (vrei să) ştii - într-o atitudine de struţ - că ucizi sau distrugi cu ultrarafinatul armament, cu poluanta superindustrie, sau, pur şi simplu cu „naturala” ta indiferenţă. Te simţi elegant, srălucitor, splendid. Ce mai! Un Soare. Un Star. Poţi.

Ziua a cincea e ziua biologicului, din care omul valorizează tot mai mult animalitatea. Numai că ziua a cincea e şansa civilizării instinctului. Numit mai pe urmă stăpân peste animale, omul foloseşte această şansă spre propria-i sălbăticire, convins că promovează viaţa. Dar cea care pune în mişcare e inima. Ceea ce face viu e sufletul („nu în literă, ci în duh”!); cel ce-şi dă sufletul moare. Chestiune de nuanţă.

Urmează ziua a şasea, ziua prin excelenţă a umanităţii. Omul asta şi face. Predică omenia, pacea, înţelegerea între alţii, toleranţa (mai ales în ce-l priveşte) şi chiar le impune prin atrocitatea războaielor. Din şansa nobilă, a stăpânirii lumii, care i s-a dat, omul a făcut o dominaţie feroce - atentate iraţionale, regimuri totalitare (unde domină legea de junglă a celui mai puternic), individualism (lupta „speciei” pentru existenţă şi izolare (izolare fără temei când omul e făcut fiinţă socială - „Nu e bine ca omul să fie singur”, zicea „cândva” Dumnezeu), mafii „performante”, terorism (sau contra-terorism - tot una): vânătoare a omului de către om; urmărire; măcel; sfâşiere. Omul îl jertfeşte foarte uşor pe altul, scăpându-i şi aici un amănunt: omenia presupune, ea, jertfă, dar jertfă de sine (nu ucidere şi altceva decât sinucidere): renunţare în favoarea altuia, risc în scop salvator, înalt eroism. Amintindu-şi, totuşi, uneori, de omeneasca milă, omul omoară şi din acest sentiment. Dispune şi prin eutanasiere de viaţa asupra căreia nu are vreun drept. Dar nu-i nimic. Îşi suflecă mânecile şi face în loc (în loc de om - că-i ziua a şasea - a cărui viaţă a suprimat-o luându-i „cu mâna” suferinţa fizică, ignorând-o însă pe cea afectivă, de multe ori mai acută şi mai persistentă) surogat de om. Clonează, măcar că, atât pentru el, cât şi pentru creatura aceea (nevinovată, în fond) viitorul e incert, incontrolabil, mai probabil catastrofal.

Şi vine ziua a şaptea, a bilanţului, a veghei asupra armoniei lumii, ziua stabilităţii, ziua uniunii vremelniciei cu veşnicia: ziua lui Dumnezeu alături cu lumea, în tihnă, contemplând-o. Acum putem zice „Ecce homo!”. La „evaluarea” veşniciei şi vremelniciei, a valorificării timpului,

ca un făcut, cu toate invenţiile şi descoperirile, rezultă că omul n-a câştigat deloc timp. E tot mai ocupat. Nici nu se poate odihni mai mult. Nici nu se menţine cu nimic „peste program” (că... încă, mai moare).

Cam în acestea ar sta asemănarea.

Marele Anonim, Cel cu Numele extrem, Cel cu Fiinţa extremă, cu raţiunea extremă, cu puterea extremă, cu timpul „extrem”, cu îngăduinţa Lui extremă îţi permite tot, inclusiv să crezi sau să nu crezi în El. Degeaba comand, pretind: „Arată-mi-Te, fă-mi o minune, să mă convingi”. Nu se întâmplă nimic. Nu Se arată. Nu face o minune. Faci tu ce vrei. „Toate îţi sunt îngăduite”.

Cu omul e altceva. El face enorm. Face „minuni”. „Arată”. Iese în faţă cu ieftinele-i imitaţii. Recapitulând (la nivelul aparenţei) Marea Creaţie, omul a ajuns să facă „zi de zi” lucruri care seamănă mai mult sau mai puţin cu originalul (poate, cândva, le va face perfecte), doar că, din asemănarea lui însuşi cu Dumnezeu, omul ratează permanent... Chipul. Mărunţimea, poziţia subalternă îi sunt constitutive; orgoliul – uriaş. Oriunde sunt cel puţin doi, unul e „mai” şef, mai „în faţă”, celălalt – invidios. Omul ştie asta, dar vrea să (se) mintă că nu. Şi mai fabrică un om fals. Şi-şi mai pune un epolet.

Anonimatul e ceea ce deosebeşte fiinţa umană de Dumnezeu. Omul copiază toată Creaţia dumnezeiască. Încearcă să se substituie lui Dumnezeu. Dar nu-I poate „reproduce” anonimatul. Să nu dovedească el că poate? Să nu arate „cine e el”, cu cine se stă de vorbă, ce-a făcut pentru cutare, a cui rudă este, al cui protejat?, deşi acestea nu-i sunt „de [nicio] trebuinţă”.

Nu Marele: micul anonimat dacă i-ar sta omului în putinţă!

Atunci... Atunci...

Angela-Monica Jucan

„[...] ei, cei ce văd deşertăciuni şi profeţesc minciuni [...]”

A trecut anul 2000, a trecut şi 2001. Trăim. Am şi uitat că se zvonise, pentru atunci, sfârşitul lumii. Se încheie, curând, primul deceniu al mileniului al treilea – cu noi, cu tot (poate).

După ce a fost dat ca sigur şi anul 2011, ca punct lumesc terminus, prorocii moderni au constatat că, da, semne apocaliptice ar fi, dar nu suficiente şi nu destul de dezlănţuite pentru a spune deja „Gata! Acum!”

Nu e bine. Ne îndreptăm spre şi mai rău. Dar mai putem. Se poate încă mult mai rău.

Lumea asta – au întors-o prorocii de azi – se termină cu anul 2011, dar după ce anul se va fi consumat. Deci, ajungem şi în 2012. Apoi, s-a dat şi o dată precisă (n-am reţinut-o) extrasă dintr-un calendar maya. Parcă prin decembrie - deci prorocii au dat răgaz de încă un an.

Dar dacă vom trece cu bine şi de 2012? – Păi, să vedeţi, sfârşitul lumii poate că nu va fi chiar un sfârşit. Şi poate că deja a şi început. Vom trăi în continuare, dar vom fi alţi oameni. Va fi mai mult un sfârşit de mentalitate. Numai că vom trece prin trei zile şi trei nopţi (ca-n poveşti) purificatoare – toate în beznă şi în care, afară, va fi prăpăd, iar noi, ca să scăpăm, va trebui să stăm încuiaţi în casă şi nici pe geam să nu ne uităm. – Da’ de unde – zice altul – cu certitudine, vom petrece sfârşitul lumii dormind şi ne vom trezi cu totul schimbaţi. Dar dacă vreunul din noi se va trezi tot cum era la culcare? – A, nicio problemă. Se prea poate ca unii să nu ne dăm seama de la început de schimbare. Dar ea se va fi produs şi percepţia noastră asupra noastră se va regla pe parcurs.

Şi-apoi, sfârşitul lumii este aşa: că, de fapt, nu ştim nimic despre el. Până în 2011, se vede tot, dar, din 2012, vizualizarea nu se mai poate face. Totuşi, noi, vizionarii, interpretăm corect: că nebuloasa aceea din imaginea care ne/nu ne apare indică un nu ştim ce având semnificaţia dispariţiei relaţiilor electronice, a banilor şi, după ei, a băncilor şi a altor verigi ale legăturilor economice.

Viaţa va fi, dacă-nţeleg bine, fourieristă.

Osia pământului se va inversa fără să se dezghioace planeta (norocul nostru că nu-i o tijă concretă). Doar cutremure multe şi puternice vor fi, tornade în regiuni până acum liniştite sub aspect atmosferic, uragane grandioase şi alte stihii din familia vântului turbat.

Uitaţi oameni – de o oarecare popularitate, în tinereţile lor – revin sub luminile rampei interesului public, ca mari vizionari. Aşa este o relativ cunoscută, prin anii ’70, cântăreaţă de pe la noi, astăzi purtătoare a unui nume american, care, pentru obţinerea unei mai mari notorietăţi, se dă, aşa, deodată, nepoată în linie dreaptă a lui Octavian Goga. Pentru a nu da bătăi de cap celor care s-ar putea întreba de ce „numele de fată” al respectivei n-a fost Goga, ea se grăbeşte să precizeze că e vorba de bunicul matern (cu care întreţine chiar o relaţie spiritistă). Nu „i se vede”, însă, doamnei C. H., născută M., că Octavian Goga n-a avut copii, necum nepoţi, iar ca vârstă, dacă ar fi fost să fie, i-ar putea fi doamnei H., în cel mai bun caz străbunic, Goga fiind născut în 1881. Şi ce coincidenţă rentabilă ar fi să se întâmple sfârşitul lumii (cel din 2011) la 130 de ani de la naşterea poetului. Că, poate, ex-cântăreaţa nu apucă rotunjirea mai impresionantă a cifrei de aniversare a lui Goga, la 150 de ani.

Şarlatanie? Delir de grandoare?

„Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii” (Matei 24, 28).

Semnele sfârşitului lumii se înmulţesc. Se vede şi fără profeţi. Dar nu ar trebui să tindem spre descoperirea stârvului, ci spre a renaşterii.

„Când mlădiţa lui [a smochinului] devine fragedă şi odrăsleşte frunze, ştiţi că vara e aproape; tot aşa şi voi, când le veţi vedea pe toate acestea, să ştiţi că El este aproape, lângă uşi” (Matei 24, 32-33).

Mda. Goga n-a avut copii...

Şi aceeaşi „clarvăzătoare” conversează şi cu spiritul Mădălinei Manole, imediat după moartea ei...

Sunt unii care „văd deşertăciuni şi profeţesc minciuni” (Iezechiel 22, 28)... „Aşa că Mi-am vărsat urgia peste ei în aprinderea mâniei Mele, ca să-i nimicesc. Purtările lor în capetele lor le-am aruncat, zice Domnul Domn” (Iezechiel 22, 31)...

Angela-Monica Jucan